Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 23

Sunt, pe lumea asta, atât de multe emoții care se pot cofunda, atât de multe sentimente care compar identice, totuși atât de multe nuanțe pentru fiecare iubire specifică. Iubim în nuanțe eterne, vii. Iubim până și neputința de a iubi într-un moment nepotrivit sau pe cineva incompatibil. Ne-am născut ca să iubim, pentru nimic altceva. Dacă există cu adevărat destin sunt sigură că este acela de a ne îndrăgosti până la intoxicație, până la moarte, dincolo de ea, deasupra cerului, mult în inima galaxiei, debusolând orice rațiune și promițând cu atât mai multă nebunie. Întreaga mea viață am alunecat într-o baltă a iubirii, mai întâi un om, apoi un grup, în final o societate și acum întreaga omenire. M-am născut cu cel mai nobil scop în lume, să împrăștii iubire. Pentru mine e suficient.

Fragment din Subiectivitate obiectivă, lucrare gândită pentru a fi postumă a lui R. Wilde (2022)

*

Se simțea îngrozitor de rău, iar cele câteva guri din berea servită la hanul la care se oprise până ce băieții strângeau proviziile pentru a le încărca pe Eagle. Da, asta făcea; îi împrumuta corabia soțului ei pentru a reveni în Londra. Nu se numea furt. Deloc chiar. Oftă și privi cu ciudă halba din care s-ar fi înfruptat cu sete dacă stomacul ei nu ar fi protestat. I se părea ilogic: se simțise bine cât timp stătuse lângă Felix, iar acum acest copil care creștea în ea îi dădea bătăi serioase de cap odată ce îl despărțise de tatăl lui.

— Ei bine, îi spuse, nici mie nu îmi este bine.

Se bosumflă și își încrucișă brațele la piept, acoperindu-și mult fața cu pălăria. Hanul era plin în această seară; americanii erau pur și simplu atât de veseli! Avea să îi lipsească fiecare moment aici, până și zilele agitate de duminică. Stomacul îi ghiorțăi și se întrebă cât mai avea până ce primea plăcinta aia pe care o ceruse cu aproape o oră în urmă.

— Se pare că îți e foame.

Înțepeni când auzi glasul atât de cunoscut. Nu se putea. Adică nu se putea să fie chiar el, atât de curând. Cum o găsise așa de repede? Privi peste borul pălăriei la chipul nedormit și neîngrijit al lui Felix și putu jura în sinea ei că simți fluturi în stomac, genunchii îi tremurară, iar inima îi bătu mai voioasă. La naiba, nu! O recunoscuse? Venise dinadins aici? Dumnezeule!

— Ăăă... da!, își îngroșă puțin vocea, încercând să pară masculină și să testeze înainte teoria ei. Nu știa sigur dacă o recunoscuse.

Felix arătă spre plăcinta lui:

— De-abia ce am luat-o din față, îi spuse. Vrei să împărțim?

Fie se juca cu ea, fie chiar nu ava habar cine era. Își drese glasul și spuse:

— Nu. Am comandat șie eu o plăcintă cu carne și...

— Dacă nu a venit până acum, băiete, cu siguranță nu mai vine acum, zâmbi palid Felix.

Băiete. Deci nu avea nicio idee cine era. Răsuflă ușurată și se întinse spre o felie. O plăcintă cu caise, suculentă, foarte dulce. Oftă când luă o mușcătură adâncă, apoi o alta, înfulecând rapid întreaga felie. Felix mesteca gânditor, privind-o atât cât îi permitea pălăria mare. Fusese o idee nemaipomenită să se deghizeze. Înainte să își dea seama ce face, își linse și degetele și se aplecă spre o altă felie. Realiză abia atunci că Felix al ei mânca dulciuri, iar el făcea asta numai când era stresat.

Putea observa cearcănele din jurul ochilor lui, barba nerasă și hainele șifonate. O căuta. Mmm... Asta avea să fie interesant.

— Pari obosit, îi zise. Cu treabă în Boston?, se interesă și fu extrem de mândră de modul în care își jucă rolul.