Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 7

21 iulie 1805: douăsprezecezile înainte ca lady Paris Maxwell, contesă de Denborough, să împlinească optsprezece ani; o căsătorie cu lord Albany nu mai este posibilă.

*

Îmi place să joc profesorul dur cu ucenica neserioasă. Nu știu cum se întâmplă, dar mereu unica mea elevă, Marie, ajunge în genunchi.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1794)

*

Erau suficient de departe de vreun port pentru ca ea să nu audă nicio pasăre prin zonă. O călătorie peste Atlantic era întotdeauna palpitantă. Deși pirații se răriseră considerabil față de secolul trecut, există o posibilitate să dai nas în nas cu aceștia, deși lui Paris nu i se întâmplase niciodată asta. Îi plăcea pe mare, mirosul sărat, peștele proaspăt, atmosfera festivă, soarele care te ardea la propriu. Prima ei călătorie fusese la șapte ani, apoi la doisprezece și acum, la aproape optsprezece ani. Oftă și se întinse pe spate, realizând cât de moale și de îmbietor era patul din cabina lui Felix. Nu avea nicio idee cum ajunsese acolo din moment ce adormise în brațele lui pe punte, dar nu îi păsa. Se simțea foarte bine astfel. Dădu la o parte pătura, conștientă de faptul că avea picioarele goale și cămașa bărbătească descheiată, dar se încinsese. Se întinse, lăsând razele soarelui să îi deseneze conturul corpului. Părul i se despletise. Dormise mai bine decât în ultimele zile. Dormise excepțional.

— Da, înțeleg, se auzi vocea lui Felix într-o parte a camerei. Bine, Sciopo. Vin și eu imediat. Paris își ridică privirea și își dădu seama că două perechi de ochi o fixau, una a lui Felix, cealaltă a lui Sciopo. Scoase un icnet și trase pătura peste ea.

— Bună dimineața, milady!, o salută Sciopo amuzat de pudoarea ei. Sper că ați dormit bine. Felix ridică o sprânceană în direcția lui. Conteme îmi spunea că vreți să cunoașteți echipajul azi. Are dreptate?

— Ăăă... da. Paris își drese glasul și adăugă ceva mai relaxată: Voiam să văd mai mult din această barcă.

Încruntându-se, Sciopo privi spre Felix. Felix o fixa însă pe ea cu privirea, de parcă era venită de pe altă lume.

— Ai spus cumva „barcă"? Paris dădu precaută din cap. Sciopo râse.

— Ce e greșit la asta?, se încruntă Paris.

Felix îi făcu semn lui Sciopo să iasă, apoi închise ușa în urma lui și se apropie de ea. Paris își dădu seama că purta în mâini un platou considerabil pe care îl așeză pe picioarele ei.

— Poate ai vrea să nu spui „barcă", ci „corabie" în preajma echipajului. Nu ne place să ne gândim că doamnele văd jucăria noastră ca pe o bărcuță din cele cu care te poți plimba pe râu în jos. Paris ridică din umeri și aprobă. Micul dejun, atunci, milady. Specialitatea bucătarului, doar pentru doamne. Noi, restul, am avut bere la micul dejun.

Paris privi platoul plin cu mâncare pentru un întreg batalion de războinici și își dădu seama că toate emoțiile din ziua precedentă o acaparau acum, punându-i un nod în gât. Nu era sigură că putea mânca ceva, dar nu voia să jignească pe nimeni.

— Nu prea mănânc dimineața, îi spuse lui Felix.

— Aiurea! Mănâncă! Ultimul lucru pe care îl vreau e să te îmbolnăvești.

Paris oftă și luă o chiflă proaspătă, o unse cu puțin unt și mușcă din ea. Era cu adevărat bună. Francez. Ăsta trebuia să fie bucătarul. Se lăsă pe maldărâul de perne și începu să mănânce. Felix, mulțumit, se ridică și începu să își descheie cămașa. Era treaz de câteva ore, iar sarcinile de peste zi îl făceau să se simtă deja murdar. La asta contribuia și priveliștea senzual de inocentă a soției lui încă virgine. Avea să facă treaba în seara asta, își promise, dar nu mai înainte de a o lăsa să se bucure de o zi în sânul unui echipaj. Numai anticipația serei ăsteia îl făcea să își dea seama că pantalonii erau prea strâmbi și lăsau prea multe de văzut privirilor atente.