Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 20

În cele mai negre zile ale căsniciei mele mă întreb dacă am promis vreodată să fiu alături de Felix și la bine și la rău.

- Jurnalul matrimonial al lui Paris Maxwell, contesă de Denborough (1805)

*

— Și spuneți că organizați o vânătoare de potârnichi când, din greșeală, lordul Albany a fost împușcat, dar că, în fnal, nimeni nu a fost rănit, rezumă inspectorul care venise a doua zi alături de unul dintre camarazii ducelui la ușa casei lui Felix.

— Exact!, întări Paris afirmația, deși simțea cum șunca și cele câteva felii de pâine de dimineață năzuiau să se reverse direct din stomacul ei pe pantofii proaspăt lustruiți ai inspectorului. Bine că nu apucase să termine micul dejun! Altfel, nu ar fi putut controla nicio clipă ce îi ieșea din gură. Își strânse degetele peste stomac, încercând să îl îmblânzească. Îi era îngrozitor de cald, broboane de sudoare i se prelingeau pe spate, capul îi bubuia la propriu, iar inima i se micșorase când auzise că era căutată de inspector. Nu dorise să îl deranjeze pe Felix în dimineața aceea, cu atât mai mult cu cât știa că soțul ei nu dormise bine.

— Minciuni!, strigă camaradul lui Albany, un bărbat care trăia, deși îi lipseau mâna, piciorul și un ochi. Vreau să îl văd pe duce cu ochii mei!

Atât inspectorul, cât și Paris priviră ironici spre bărbat, dar nimeni nu spuse nimic.

— Vă conduc imediat în camera lui, domnule, îi spuse Paris. Domnule inspector, dacă nu mai aveți nicio întrebare...

Bărbatul încuviință și plecă, iar Paris se ținu de cuvânt și îl ajută pe individ să urce în camera lui Albany. Îl verificase pe duce mai devreme; nu prezenta febră, semnele vitale erau bune. Existau șanse reale ca totul să treacă fără un eveniment peste care lumea să nu poată trece, anume moartea lui Albany.

— Aici este!, îi spsue individului. Milord, un angajat al dumneavoastră...

— Ah!, zise ducele și se ridică pe perne, privindu-și angajatul. Știam că vei veni Șchiopule. Bărbatul poreclit astfel înaintă și se opri în fața patului lui Albany. Băieții sunt bine?

— Da. Ne-am stabilit la han. Mâncăm și bem pe banii tăi.

— Ai grijă, amice, glumi Albany, am inima slăbită.

Șchiopul își miji ochiul în direcția ducelui:

— Deci e adevărat. Nenorociții ăștia de Cardinhami chiar te-au împușcat.

Paris își ținu răsuflarea, așteptând răspunsul ducelui. Ochii lui Albany se opriră asupra ei. Ducele putea spune că Paris nu se simțea tocmai bine și spera că aceste emoții veneau din cauza situație create, nu a unei stări pe care o cunoștea foarte bine.

— Nimic din ce nu aș fi meritat, te asigur, alese Albany să îi spună acestuia. Începe să te pregătești de plecare. Imediat ce mă fac bine ne întoarcem în Anglia și lăsăm porumbeii pe teritoriul acesta barbar. Li se potrivește de minune!

Individul aprobă și trecu pe lângă Paris, ridică din umeri și ieși.

— Ne-ai luat partea, remarcă ea.

— Temporar. La urma urmei, sunt pe teritoriu inamic, am dreptate?

Dar nu avea tocmai dreptate. Nimeni nu i-ar mai fi făcut nimic acum lui Albany, iar el o știa. Se retrase din camera ducelui și coborî în salonul în care se lua încă micul dejun, chiar dacă ea una nu mai avea nicio poftă. Între timp coborâse și Wine cu Anne și se așezaseră unul lângă celălalt. Îi salută, luă un loc pe scaun și își așeză capul în mâini. Dacă respira profund îi trecea. Trebuia să îi treacă. Ultimul lucru pe care și-l dorea era să fie chemat un medic, iar acel medic să dea vestea în gura mare în toată casa.