Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 22

18 septembrie 1805: unsprezece săptămâni de când Paris Maxwell, contesa de Denborough, a avut ultima menstruație.

*

Imediat după ce tatăl natural al lui Lilibeth placase, contesa de Denborough știuse că urma să se întâmple ceva teribil. Privise o clipă spre soțul ei care rămase livid în fața ușii, apoi încremeni chiar ea. Un bărbat care nu avea nici măcar dreptul să șoptească numele lui Lili reintrase în viața lor pentru a-i distruge. Își trecu mâinile peste față și se sprijini de divan. Se grăbise să se gândească la cât de bine puteau merge lucrurile în viața ei, iar acum Universul dorea să îi dovedească tocmai contrariul. Se putea întotdeauna mai rău, fericirea nu era prioritate pentru nimeni.

— Trebuie să acționăm mai rapid decât poate el, se trezi Felix că spune și se îndreptă spre birou, unde începu să compună o scrisoare.

— Mai rapid?, întrebă buimacă Paris. Nu înțelegea cum puteau acționa rapid în astfel de circumstanțe. Nu era ca și cum îl puteau opri pe Ian din a divulga ceva. Numai moartea i-ar mai fi putut ajuta acum, moartea unui individ demn de dispreț. Felix, cine este bărbatul ăsta?

— Fiul cel mic al contelui de Stratford. Felix oftă și o privi pe Paris. Obișnuiam să fim prieteni.

— Nu am știut... Rhys, contele de Clare, a fost însurat cu sora lui, cu lady Bethany. Am putea... Am putea discuta cu Rhys și...

— Nu cred că are contele vreo autoritate asupra fostului său cumnat, Paris. Suntem singuri în asta și... Se apropie de ea, îngenunche înaintea ei și îi spuse: Te-am târât în asta și îmi pare rău. Nu ai nicio obligație față de Elisabeth, cu atât mai puțin față de mine...

— Spui prostii!, îl opri Paris încruntată. Știi prea bine că o iubesc pe Lilibeth ca și cum ar fi fiica mea. Iar pe tine... Felix, te iubesc! Știi asta.

— Da, știu, oftă el și o sărută pe obraz. Îmi pare rău, Paris, dar putem participa la sezonul micuț de iarnă. Pot face rost de câteva invitații. Știu că este din scurt și că ai nevoie de mai multe pregătiri, cu atât mai mult cu cât acesta va fi și debutul tău, dar trebuie să plecăm acum. Se ridică și se duse din nou spre birou, semnându-se și începând să împăturească hârtia. Avea de gând să îi adune pe toți, să pornească o corabie cât mai rapidă. Pregătiri pentru hrană trebuiau făcute, de altfel, iar personalul... Te rog să începi să împachetezi. O voi anunța eu pe Lili...

Să plece? Acum? Paris își strânse degetele pe abdomen. Nu se consultase cu nimeni până acum și nu știa dacă putea călători în primul rând. Nu știa nimic din ce însemna îngrijire în această perioadă a lunii de sarcină. Nu știa ce era mai bine pentru copilul ei. Nu știa nimic.

— Felix, nu cred că putem călători, spuse repede.

— Sigur că putem! Nu a venit încă iarna. E posibil să fie puțin frig, dar ne descurcăm și...

— Nu. Îl opri, iar privirea lui se ridică încruntată spre a ei. Nu mai putea amâna acest moment. Era acum sau niciodată. Iar ea nu ar fi făcut niciodată rău copilului cu bună știință. Eu... Felix trebuie să îți spun asta și nu știu cum...

— Ce s-a întâmplat?, o întrebă Felix brusc îngrijorat.

— Sunt însărcinată.

Un moment de liniște se abătu asupra amândurora. Felix rămase uluit și începu să cerceteze cu privirea trupul lui Paris. Nu putea vede schimbări vizibile. Nu își dăduse seama, la naiba! Iar Paris își plecă ușor fruntea, conștientă de tensiunea care se acumula cu fiecare secundă în conte. Felix nu voia copii acum, nu când ea trebuia să își facă debutul. Nu acum. Dar nu era ca și cum plănuise asta sau așteptase asta. Fusese la mijloc neglijența amândurora, iar ea...