Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 8

22 iulie 1805: unsprezece zile înainte ca lady Paris Maxwell, contesă de Denborough, să împlinească optsprezece ani.

*

Am învățat să îmi cer scuze discutând cu partea cea mai rațională din Marie: cu Marie cea mică, dulce și zemoasă, care palpită, se zbate și vibrează de câte ori îmi pun gura pe ea.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1808)

*

Fusese un nesimțit, își dădu Felix seama în clipa în care intră în cabină și o găsi pe Paris pe pat, cu părul despletit și pieptănat, purtând probabil o cămașă blestemată. Dar Felix nu se putuse abține. Fusese gelos, asta fusese, când observase cât de bine se integrase în grupul lui de marinari pribegi, în viața lui nomadă, în sufletul lui izolat. Ar fi fost de aștepta ca o moștenitoare să deteste viața pe mare, dar lui Paris părea să îi placă. Totuși se părea că micuța lui soție își dorea să aibă momente în care stătea pe uscat și le petrecea alături de proaspătul ei soț. Unde era detașarea de care vorbise la început? Îl mințise cu privire la intențiile ei? Chiar îi era frică de Albany? Îi venea greu să creadă asta după ce o văzuse mângâindu-l pe capul chel pe William. Îi venea greu să creadă orice.

Se apropie de pat, închizând precaut ușa. Îi auzea respirația. Nu dormea. Îi zări genele lungi fluturând în timp ce se ridică într-un cot pentru a-l privi. Vedea două Paris, nu doar una. Exagerase cu băuturile scoțiene, dar se simțise mizerabil după ce îi tăiase tot elanul la masă. Deși Paris mâncase apoi însuflețită de conversația veselă și vulgară, o simțise rănită, suferindă, cu sufletul sângerând. Numai din cauza lui.

Nici nu avea energie să își scoată hainele de pe el. Aruncă armele lângă pat și se trânti în acesta. Salteau se înălță și aproape că o aruncă pe Paris din pat dacă fata nu s-ar fi prins de așternuturi. Felix zâmbi. Uitase că Paris nu putea cântări prea mult. O pală de vânt zdravănă ar fi luat-o cu totul pe sus. Se insinuă lângă ea, conștient că respirația lui alcoolică nu rezona deloc cu mirosul natural al pielii acesteia. Cum putea cineva să miroasă a citrice?

— Te-ai urcat cu cizmele în pat, o auzi spunând, iar pieptul ei se înălță frumos.

— Dacă nu îți convine, dă-mi-le tu jos.

Continua să fie un măgar. Atât putea face în fața idilei la care Paris visa. Și oricât de rănită s-ar fi simțit Paris din cauza asta își dădu seama că se simțea mai degrabă furioasă. Îl îndepărtă pe Felix de lângă ea și îl scrută cu privirea în întuneric în timp ce se ridica în cămașa ei scurtă și se îndrepta spre marginea patului pentru a face exact asta.

— Puteai să te oprești după al treilea pahar. Nu trebuia să fie vorba despre o sticlă întreagă. Îi simți mâinile pe gambe, trăgând de cizmele lui.

— Te transformi deja în soția model? Te plângi că beau prea mult? Că vreau prea mult sex? Că vin prea târziu acasă?

Ah, deci Felix bețivul voia să joace cu această carte a victimei masculine. După ce trase de cizme și le aruncă într-o parte, începu să îi scoată și șosetele.

— Nu. Nu mă plâng că bei prea mult. Mă plâng că trebuie să te dezbrac eu după ce cazi lat în patul meu. Sex? Roșii în întuneric și mulțumi că nu era nicio lumânare prin preajmă cu excepția lunii. Am stat numai în pat de când am ajuns, nu vezi?

Felix procesă atent informația și își dădu seama că Paris tocmai fusese ironică. Și că voia, ei bine, să se culce cu ea. Simțindu-i mâinile pe coapse, apoi urcând pe șolduri în timp ce se străduia să îi scoată pantalonii, contele realiză că și el voia să se culce cu ea, dar adevărul era că nu putea să o facă nici în seara asta. Era beat. Nu avea niciun dram de control în corp, ceea ce ar fi dus categoric la un dezastru. Ar fi fost violatorul mult prea dorit de societate. Nu putea fi acesta.