Tentația și buzele ei pline

CAPITOLUL 14

Îmi place să umplu fiecare orificiu al lui Marie. Cu atât mai mult când este fată rea.

- Jurnalul matrimonial al lui Wine Cardinham (1808)

*

Paris nu își amintea când fusese ultima dată într-o biserică. Închise ochii și încercă să se concentreze pe cuvintele predicatorului. De fapt, își amintea: fusese la biserică atunci când fiul lui Blue, Titus, fusese botezat, ceea ce se întâmplase cu doi ani în urmă. Oftă cu gândul că micul Marcus avea să își primească numele creștin fără ca ea să fie prezentă și la botezul acestuia, deși își alesese deja rochia și accesoriile pentru petrecere. Își încrucișă degetele și se uită la Lilibeth care privea înainte, atentă la orice zgomot. Era atâta inteligență în ochii acestei copile, încât nici nu se punea problema ca Înalta Societate să nu o accepte tocmai pe ea. Avea să se asigure că era acceptată și că era iubită. Lilibeth avea să se căsătorească foarte bine.

— Felix Maxwell s-a întors în Bridgewater, auzi Paris șoapta într-o parte, venind din partea unor doamne extrem de bine și de pios îmbrăcate. A adus cu el o soție.

— Chiar așa? În sfârșit copila are o mamă. Cine ar putea crește decent alături de un bărbat care și-a ucis soția?

Un oftat general împânzi grupulețul, făcând-o pe Paris să se încrunte. Lilibeth auzea prea bine ce aveau de spus acele doamne, drept care copila se încruntase. Probabil că nu era prima dată când auzea lucruri urâte despre tatăl ei.

— Am auzit de la fratele meu care lucrează în Londra și...

— Mă scuzați!, se întoarse Paris spre cele trei.

Una dintre ele zâmbi, celelalte două se încruntară. Pentru o secundă acestea tăcură, iar Paris chiar avu speranța – aparent deșartă – că avea să asculte cuvintele despre Domnul fără interferența santinelelor lui Satana. Îi zâmbi lui Lilibeth și o strânse mai aproape de trupul ei. Între ea și copilă se crease o legătură aproape imediată. Fusese ideea lui Lilibeth să o ia cu ea la biserica din zonă, în timp ce soacra ei îi spusese că Lili obișnuia să frecventeze lăcașul sfânt de câte ori avea ocazia. Probabil invaliditatea ei îi deschisese calea spre o credință și mai profundă, una pe care Paris nu o poseda încă. De dragul fetei însă stătea cuminte pe scaun și asculta. Dar adevărul era că avea prea multe lucruri pe cap pentru a se concentra pe vreun cuvânt. Felix nu voia copii cu ea până ce nu își îndeplinea partea de înțelegere. Rochia o strângea la piept chiar dacă o modificase. Modista îi spusese că avea să îi facă o garderobă în cel mult paisprezece zile. Îi era foame, deși mâncase la micul dejun ouă fierte, șuncă, unt, pâine prăjită. Poate că ar mai fi mers niște șuncă și niște dulceață. Poate că ar fi mers și niște ceai proaspăt. Cu siguranță la ceaiul acela s-ar fi potrivit și niște prăjiturele. Realiză că saliva cu ochii deschiși și se certă pentru ignoranța de care dădea dovadă.

— Se vede că și-a ales o soție la fel de necioplită ca el...

Ah, dar pentru că Paris simțea că suferă de-atâta frustrare, poate că era potrivit să-și verse toată frustrarea pe cel mai apropiat inamic.

Întorcându-se spre cele trei, zâmbi complezentă, îi făcu semn celei care vorbise să se apropie și reacționă la fel cum probabil ar fi reacționat și unchiul ei, ducele de Rothgar, dar cu toată pregătirea pugilistă pe care i-o oferise Wine. Icnetul femeii lovite răsună în biserică, moment în care în micuța locuință a Domnului izbucni Iadul.