Jumatatea sufletului meu 🔞 Vol 1

Capitolul 34

Lex:
In urma cu 10 ani...
(Luna August)

De 3 săptămâni stau în casa. Din seara în care vecinii m-au găsit lesinata pe casa scarii nu am mai ieșit afara. Ai mei toti sunt stresati si speriati din cauza celor petrecute.
Nu le-am spus cu adevărat cine m-a lăsat lesina in scara,fiindca n-am vrut sa izbucnească războiul,asa ca am preferat sa-i mint,chiar daca nu ma pricep,dar la cât eram de speriata atunci,nu si-au dat seama de lucrul asta.
Le-am spus ca un om al străzii mi-a făcut asta pentru ca n-am vrut sa-i dau bani.
De atunci si pana acum am plâns pana am rămas fără lacrimi si m-am gândit constant la ce am de făcut pe mai departe.
"Nu mai pot face asta! Nu mai pot! E prea mult! Mult prea mult ca sa mai pot indura in continuare nebunia dintre familiile astea demente."
Timp de 3 săptămâni m-am gândit constant la toate prin cate am trecut din cauza alor mei si alor lui. M-am gândit la mine si la Max si la faptul ca noi doi nu avem cum sa fim împreună pe viitor. Ai lui nu o sa ma accepte niciodată în familia lor,iar eu nu pot sa-l tin secret o viata fata de ai mei,iar dacă le-as spune de relația noastra,ar ieși război si nu imi doresc lucrul asta.
In clipa de fata am ajuns sa nu mai rezist psihic,iar faptul ca lumea vorbește numai de noi în cartier,ma aduce în pragul disperării.
Iar pe deasupra imi e si foarte frica.
Frica de ai lui si de ce sunt capabili sa-mi faca. Frica de ai mei,pentru ca in scurt timp stiu sigur ca o sa afle adevărul. Mai devreme sau mai târziu totul o sa iasa la suprafata si deja imi fac tot felul de filme în cap.
"Trebuie sa plec...nu mai pot continua asa."
Ieri in timp ce ma gândeam la cea mai buna varianta de a scapa de tot haosul asta,mi-a venit în cap sa aplic la o facultate cat mai departe de casa. Asa ca am ales,Timișoara,iar intr-un moment de nebunie,am pus mana pe telefon si i-am sunat pe ai mei.
Stiam că de mai pun mult in balanta ideea,am sa ma răzgândesc daca nu actionez imediat,asa ca i-am sunat si le-am spus ca vreau merg la facultate în celalalt capăt de tara. N-au fost deloc încântați,dar dacă vor sa fac o facultate,asta a fost condiția mea. Asa ca n-au avut încotro si au acceptat.
Stiu ca e o decizie pripita,dar nu am cum altfel sa ma indepartez de tot dezastru în care am ajuns sa ma scald.
Trebuie sa plec din oraș,pentru ca vreau sa o termin cu,Max. Iar daca as rămâne in Iași nu as avea cum sa fac lucrul asta posibil.
N-as putea sa rezist chemării lui. N-as putea sa trăiesc cu gandul ca el e pe undeva pe afara si eu sa nu-l caut.
Stiu ca as avea mereu pornirea de a-l vedea.
Dar dacă vreau sa ma vindec de el,asta e singura varianta. Pentru ca altfel n-as avea cum sa fac fata despărțirii daca as rămâne aici.
De dimineata ai mei au fost si mi-au făcut programare la tren pe săptămână viitoare,iar zilele astea trebuie sa-mi închirieze si o garsoniera.
"Asa e cel mai bine,Lex! Trebuie sa pleci. E cel mai bine pentru amândoi."
Suspin cand vocea din capul meu incearca sa ma încurajeze ca asta e cea mai buna soluție pe care o am și imi cobor privirea pe telefonul ce il strang cu putere între degete.
Ma gândesc la,Max si de data asta imi fac curaj sa-i dau mesaj.
Fiindca oricât de mult imi doresc ca sa scap de toate,am nevoie sa-l mai vad măcar pentru o ultima data.
"O ultima data..."
Ultimul gand e atat de dureros incat simt pieptul cum mi se sfâșie.
"Cum de am ajuns aici? La o ultima data? Cand noi doi spuneam ca suntem de neseparat?"
Răspunsul la ultima întrebare e simplu.
"Ne vedeam de neseparat,pentru ca priveam prin ochii unor copii. Acum lucrurile s-au agravat într-atât de mult,incat am ajuns la capătul drumului."
Cu gândurile vraiște in cap si cu degetele tremurand,incep sa scriu mesajul,iar cand il trimit,respirația mi se opreste in gat.