Alege să mă iubești.

3

  -Azi m-am angajat. Ca șofer personal al șefulu-i de la  Miraj.

 -Chiar ai facut-o?.

  Întrebă mama lui  neâncrezătoare. Se opri  din aranjatu-l rufelor la uscat în balcon și se întoarse spre el.

  -Am mai vorbit despre asta. Hai, te rog să nu începem iar o discuție care nu duce nicăieri.

   Stătea așezat pe un scaun din balconu-l de șapte metri. Nu vroia să mai amâne discuția. După ce ajunse acasă o găsise aici.

  -Nu mă pot împăca cu gându-l că ai renunțat la facultate.

Spuse supărată așezându-se pe celălalt scaun, lăsând rufele pe jumătate întinse  pe frânghie.

-Nu am renunțat. Am înghețat anul. Astfel o să îl pot relua oricând.

  -Nu e același lucru.

  Rămaseră tăcuți  câteva minute fiecare cu gândurile lui.

  Își privi mama. Stătea așezată pe scaunul de lângă el, strângând între degete o bluză ce trebuia întinsă la uscat.

  -Mamă. Știi că altfel nu se poate. Cu salariul tău de învațătoare și cu al meu de de la club nu putem face față.

  În anul doi de facultate se angajase ca barman la un club de noapte. Programul fiind doar de vineri până duminică, se descurcase și cu școala. Ar fi  vrut să își păstreze în continuare slujba  de barman, numai că la noul loc de muncă trebuia să fie prezent douăsprezece ore pe zi. Doar duminica avea liber.
   Tipul ce îl angajase îi explicase că în aceste ore putea fi liber. Asta în funcție de drumurile ce avea să le aibă șeful lui de făcut.

-Poate ar trebui...

-Nu ar trebui nimic. Stii că asta nu e una din soluții.

Articulă supărat știind la ce făcea referire.

  -Dar unchiul tău ne poate ajuta. Stii că au o stare materială foarte bună.

Spuse  cu speranță privindu-l

  -Abia de vorbim cu familia de acolo. Și așa vreau să rămână.

  -Ești la fel de încăpățânat ca tatăl tău. Câte o dată asta e bine, dar în situația asta nu mă bucur că semeni cu el.

  Tatăl său murise cu patru ani în urmă din cauza unei boli incurabile. Iar fratele lui îi  învinovățise că nu făcuseră mai mult pentru a-l trata. Ghinionul fiind că boala fusese descoperită într-un stadiu foarte avansat. Așa că tot efortul lor și al medicilor fusese în zadar.

  Tatăl lui era din Coreea de Sud. Se întâlnise cu mama lui pe când erau la facultate.

Fratele lui care locuia acolo nu se împăcase cu ideea de a nu se mai întoarce în țara lui. El alegând să trăiască aici.
În opinia lui pentru acest lucru era vinovată mama lui.
Așa că întrucâtva refuzul lui de a le cere ajutorul era îndreptățit.

-O să ne descurcam singuri. Salariul de la acest job e foarte bun.

  -Mă gândeam că tratamentu-l e gratuit și...

  -Da. E gratuit. Îi dădu dreptate, întrerupând-o. Dar medicul a specificat foarte clar că e cel mai bine să îl înscriem la cât mai multe clinici. Astfel șansele sunt mai mari de a se găsi un donator. Iar pentru a face asta trebuiesc bani pentru drum, pentru hotel și tot ce se mai ivește. Mai ales că la fiecare în parte trebuie mers personal.

Știa toate astea. Medicul le explicase în detaliu procedurile ce trebuiau urmate.

De doi ani de cînd descoperiseră boala fiului său mai mic, totul se întorsese la durerea și meputința cu care se confruntase cu boala soțului ei. Numai că acum exista speranța. Boala de rinichii putând fi tratată prin dializa sau transplant.
  Medicul le explicase că operația de transplant era de preferat fiind mai grea dar pe termen lung fiind soluția cea mai bună.
Dializa reprezentând un tratament foarte greu mai ales în cazul unui copil.
  Acesta fiind un tratament foarte bun dar pe o perioadă scurtă de timp.
Așa că amândoi erau hotărâți să facă tot ce le stătea în putere. Ea pentru fiul său iar el pentru fratele lui.

  -Bună. Ce faceți aici?.

Întrebă băiatul privindu-i din ușă. Doar ce ajunsese acasă de la liceu.

  Tresărirea ce îi încercă pe amândoi  îi făcu să se simtă rușinați pentru discuția avută. Findcă vroiau să ascundă de el, pe cât se putea probleme financiare.

Mama lui se ridică grabnic în picioare întinzându-se spre rufele abandonate.

-Îi spuneam mamei că mi-am găsit un job.

-Altul!. Dar o să îți lase timp pentru facultate?.

Întrebă mirat privindu-și fratele.

-Nu. Dar nu e o problemă. Findcă fac un an pauză.

  -Îngheti anul!.

Întrebă din ce în ce mai mirat.

Fratele lui aprobă printr-o înclinare a capului.

-Din cauza problemei mele de sănătate?.

  -Nu frate. Un prieten mi-a spus de un job foarte bine plătit și ma recomandat. Așa că m-am dus la interviu și de mâine încep munca.

Îl asigură încercând să pună în cuvinte toată convingerea de care era în stare.

-Mamă...

Rosti parcă încercând să primească o confirmare. Stiind că mama lor era o susținătoare aprigă privind continuarea studiilor după terminarea liceului.

Femeia se apleca luând o cămașă pentru a o pune pe frânghie. Încercand să își ascundă privirea în care simțea că se adună lacrimile.

  -E decizia fratelui tău.

-Cred că voi doi...

Fratele lui se ridica de pe scaun si veni lângă el punându-și un braț pe după umeri lui.

  -Copile nu crede nimic. E decizia mea. Așa că hai să mâncăm. Sigur mama a gătit ceva bun.

Se lasă condus spre bucătărie încă simțind că cei doi îi ascund ceva. Cum făcea și el când veneau durerile.

Femeia rămase în balcon  . Își  luă câteva minute pentru a se calma și  a-și șterge pe furiș lacrimile.
Durerea îi ardea sufletul de parcă un fier înroșit îi fusese înfipt în el. Din ziua când aflase că rinichii fiului ei mic sunt afectați de boala, durerea și neputința o însoțiră până în acea clipa. Teamă îi era că avea să fie un tovarăș de drum lung. Foarte lung.
  Singura rază de speranță ce o mai avea, fiind compatibilitatea cu fiul ei. Findcă era hotărâtă să îi dăruiască o parte din trupul ei, în speranța de a face durerea să dispară.
Încă nu le spusese de gândurile ei. Vroia mai întâi să afle tot ce se putea referitor la donarea de organe. Dar gându-l se înrădăcinase deja în mintea ei.
Iși mai șterse încă o data  lacrimile și merse după  băieți.