Iubire Periculoasă I. Obsesie (Versiunea Nouă)

Capitolul bonus din Vol. 3 Dușmani de sânge - Sirrah

Important: 

Acest capitol conține spoilere masive din volumul 3. A fost postat aici pentru toți cei care nu au achiziționat cartea fizic, până voi reuși să actualizez și ebook-urile. 

Vă rog să nu citiți mai departe dacă nu ați terminat volumul 3. 

Acestea fiind spuse, vă las cu gândurile lui Sirrah. 🖤

CAPITOLUL BONUS

LUPUL SINGURATIC

S I R R A H

Mult timp după plecarea lor, nu m-am putut mişca, nu am avut puterea să mă apropii de acel loc.

Nu aveam ce să caut aici.

Doar pentru că îi salvasem fiul, nu însemna că mi se oferea vreun drept să fiu acum la mormântul ei, dar o forţă nenorocită şi veninoasă mă atrăgea spre ea. Spre acea piatră albă, prea simplă, prea curată pentru mizeria şi întunericul pe care îl aveam în suflet acolo unde era amintirea ei.

Era moartă.

Poate trebuia să uit. Să iert.

Cuvinte uşor de rostit, aproape imposibil de realizat, pentru că nu exista un singur moment bun pe care să mi-l amintesc cu ea.

Paşii m-au purtat spre mormânt, fără voia mea reală. Mă înfuria propria înfrânare, reticența pe care o aveam în preajma ei chiar şi acum, când nu mai era pe lumea asta.

Cimitirul se golise, familia unită plecase.

Îşi îngropaseră morţii, vărsaseră câteva lacrimi, iar acum viaţa mergea mai departe. Îi văzusem făcând asta de zeci de ori în ultimele luni, uniunea lor era o ipocrizie pe care doar nepotul lui Jonathan Stone putea să o creeze.

Ştiam asta foarte bine, pentru că foloseam aceleaşi arme ca şi Harris, doar că nu rezistam să păstrez atât de multe resurse umane în jurul meu. Singurătatea era singura mea zonă de confort.

Drake fusese un aliat puternic, cu potenţial pentru interesele mele, dar gunoiul ăla trecuse chiar şi peste limitele mele.

Nu-mi plăcea să îmi amintesc că ea – tocmai ea – provocase totul, îmi crease o nenorocită de conştiinţă, vinovăţie, până şi suficientă curiozitate să vin acum aici, la mormântul celei căreia nu îi spusesem niciodată mama.

M-am aplecat pe vine şi am smuls o petală de trandafir din buchetul ce îi fusese proaspăt adus.

Am strivit-o între degete, nepăsător că începea să se întunece, ploaia devenea iar torenţială.

Nu aveam unde să mă duc.

Nu avusesem niciodată şi nu mă interesase vreodată asta. Îmi dorisem libertatea de când mă știam pe lume, dar acum, fiind aici, ajungând prin preajma lui şi analizându-i viaţa, fericirea, blestemata aia de gaură se crea din nou în mine, şi ca de obicei puteam să o umplu doar cu furie, pentru că nu eram capabil de vreun alt sentiment.

Geaca mă proteja de apă, picăturile se scurgeau pe marginile glugii.

— Şi acum ce? am şoptit, întrebând-o pe ea, aşteptând o fantomă să îmi răspundă.

Răzbunarea fusese obositoare, dar îmi servise ca şi scop. Avusesem o activitate. Acum eram la fel de gol de esenţă ca şi în prima zi în care fugisem din orfelinat.