Cele mai ascunse ganduri.

Drumul spre vesnicie.

Vreau sa incep astazi cu un celebru citat:

"Atunci când un tată îi face un dar fiului său, amândoi râd. Când un fiu îi face un dar tatălui, amândoi varsă lacrimi" William Shakespeare

Citind acest citat, mi-am reamintit ca si eu am sa le fac in curand o supriza parintilor, prietenilor, cunoscutilor...

Dar oare acest "cadou" ii va face sa verse rauri de lacrimi?

Sau...vor privi cele intamplate ca pe un fapt normal sau ca o pedeapsa din partea vieti?

Uneori consider ca viata m-a pedepsit suficient incat nu mai vreau sa continuu sa lupt, sa lupt pentru mine, sa lupt pentru viata mea, pentru amintiri sau poate pentru sentimente.

Vreau sa ma las prada morti, vreau ca ea sa vina si sa ma salveze.

Stiu sunt foarte egoista, si sigur ma judecati ca ii las pe cei din jurul meu sa se descurce singuri, ca ii parasesc, ca nu ma gandesc la cat de inveliti in durere vor fi atunci cand ma vor conduce spre ultimul drum...

Sti ..m-am gandit de atatea ori si toti merita asta...

Toata viata mea am incercat sa-i inteleg pe cei din jurul meu, sa plang sa rad impreuna cu ei, sa ma bucur de bucuria lor, si sa fiu mereu acolo pentru a le amortiza caderea. Insa pentru mine cine a fost cand am avut nevoie de o vorba buna sau de un umar pe care sa plang?

NIMENI!!!!!!

Toti s-au facut indiferenti in fata suferintei mele, in fata lacrimilor care imi invadau rostrul, m-au acuzat de victimizare si au aruncat cu "noroi" in mine, mi-au spus ca nu stiu sa fiu o prietena buna, ca sunt o prefacuta, o ipocrita.

Iar eu ce am facut? Am lasat capul in jos si m-am lasat calcata in picioare, le-am permis sa ma demoralizeze, sa imi blameze trecut si prezentul....

Dupa toate astea de ce m-as mai gandi si la binele lor?

Cand singura solutie e sa o iau pe drumul care duce la vesnicie, pentru ca sincer m-am saturat sa vreau sa lupt si nu am pentru cine, sau pentru ce ...