Cele mai ascunse ganduri.

Atata timp...

Am trăit foarte multă vreme cu impresia că atât timp cât nu le spun lucrurilor pe nume ele nu există. Şi m-am înşelat amarnic. M-am minţit inutil. Am crezut sau mai bine spus am sperat , că dacă nu spun căt de încet, în şoaptă chiar, ceea ce simt, atunci nu simt.

Mi-a fost teamă să las sentimentele să pună stăpânire pe întreaga mea fiinţă. Am dorit să deţin un control pe care de fapt îl pierdusem de foarte multă vreme sau nu îl avusesem niciodată... asupra propriei fiinţe.
Dacă nu spun că iubesc, nu înseamnă că nu iubesc, dacă nu spun că mi-e dor, nu inseamnă că dorinţa de a avea un un anumit om lângă mine nu mă distruge uşor... Dacă nu spun că sunt fericită, nu înseamnă că sufletul meu nu se află dincolo de nori purtat de adierile calde ale fericirii.
Poate am realizat puţin cam târziu toate acestea, dar în cele din urmă am reuşit. Am reuşit să îmi dau seama că nu trebuie să mă aud mârturisindu-mi tot ceea ce simt ca să ştiu şi eu că simt.
Mi-am dat seama că poate faptul că nu le pot da glas anumitor sentimente înseamnă ca ele sunt de fapt prea profunde şi mult prea puternice pentru a putea fi exprimate.
Sentimentele pun stăpânire pe fiecare dintre noi cu sau fără voia noastra aşa că este inutil să nu le recunoaştem existenţa. Negându-le prezenţa nu le vom putea alunga ci poate vom reuşi doar să le sporim intensitatea.
Să negi existenţa unui sentiment nu înseamnă să-l ucizi, înseamnă că îi confirmi existenţa. Nu încerca să convingi pe nimeni de ceea ce tu însăţi nu poţi crede.
Există sentimente chiar dacă le ignorăm sau le negăm existenţa.
Aşa că...
Să negi existenţa unui sentiment nu înseamnă că îl ucizi !