REVENGE

DOISPREZECE

LORELAI

Două zile m-ai târziu, am fost chemată de către Dante în living. Nu m-am ostenit prea mult să mă împotrivesc, pentru că, era în zadar, obosisem deja să mă m-ai contrazic.

Când cobor scările, văd o femeie tinerică cu păr roșcat și ochelari de vulpiță cu ramă neagră. Alături, se afla un manechin ce purta o rochie albă fără bretele și câteva cristale în formă de lacrimă la piept. E strâmtă dar frumoasă.

— În sfârșit ai coborât și tu, nevastă.

Uram când îmi spunea așa în public, de parcă am avea cine știe ce-a m-ai frumoasă căsnicie. Nu aveam.

—  A trebuit să vin aici, doar ca să-mi arăți rochia asta stupidă?

— Nu jigni munca lui Daiane, a făcut-o special pentru tine.

— A da? Și de unde îmi știe mărimile?

Întreb eu ridicând o sprânceană.

— S-ar fi putut să-i dau niște haine de ale tale drept ca model.

Ce-a făcut? Mi-a umblat prin haine? Acum clar mi-a invadat și spațiul personal. Omul ăsta nu are limite.

— Ești un nemernic.

Mârâi eu și mă apropii de rochie.

O analizez și sincer, nu pare rea de loc. Este frumos cusută și ornamentată simplu dar atrăgător.

— O să te las cu Daiene acum, o să trec m-ai târziu să te văd cum îți stă!

— Dar tu unde pleci?

— Am treabă.

Atât. Atât îmi zice.

Mă uit după el de parcă m-aș uita în gol. Simt o atingere ușoară pe umăr.

— Domnișoară Moretti, dacă îmi permiteți...

— Spune-mi Giuliani, încă nu m-am căsătorit cu nemernicul ăla!

Daiene se corectează.

— Domnișoară Giuliani... dacă îmi permiteți, aș vrea să vă văd cum vă vine rochia.

Trag aer în piept apoi răsuflu.

— Bine, și unde pot să o măsor?

— Este bine oriunde. În camera dumneavoastră?

Râd amarnic.

— O Daiene... în casa asta, eu nu m-ai am nici o cameră a mea.

Îmi aruncă o privire tristă, dar nu zice nimic. Împinge manechinul iar eu o ajut pe scări.

— Din întâmplare... când a reușit Dante să îți de-a din hainele mele? Cred că trebuie să lucrezi mult pentru o asemenea rochie.

— Domnul Moretti mi le-a dat cu o săptămână în urmă.

O săptămână? Dar abia ce mă mutasem cu el, cum de a reușit să-mi cotrobăie prin lucruri?

— Am înțeles.

Când băgăm manechinul în cameră, Daiene deschide atent fermoarul rochiei și scoate rochia de pe el. Îmi dă rochia spunând:

— Voi fi în hol, îmi spuneți când sunteți gata.

— Bine...

Murmur eu, și de cum iese, oftez.

Țin în mână rochia gândindu-mă cât de mult a muncit femeia asta să o creeze. Nu merita să o arunc, era munca ei, pur și simplu nu mă lasă inima.