Frânturi De Adevăr

Capitolul 16. Coordonatele

În autobuz m-a lovit o idee genială.
Voiam să văd neapărat dacă merge.

Am căutat pe google cum să localizez dispozitivele conectate la parola mea de wi-fi.
Știam sigur că mama o avea, deoarece chiar eu i-am dat-o în prima ei zi aici.

Trebuia doar să accesez panoul de administrare al routerului, să introduc IP-ul într-un browser și să-mi introduc numele de utilizator și parola.

Vă mai învăț și un strop de informatică, dacă tot.

Am găsit toate dispozitivele, asta e adevărat, dar nu și locația lor.
Tot ce am găsit folositor a fost să văd că telefonul mamei "nu funcționează pe această parolă la momentul actual".

Cert e că tot e pe undeva, chiar dacă nu cu parola mea de la internet.

Sau poate era doar un avertisment pe care îl puteai vedea la toate dispozitivele care au imprimată parola în memorie

Pesimismul ăsta mă omoară.

*
În ziua aia nu am găsit nimic folositor, însă speranța moare ultima.

Adam mă sunase la un moment dat și nu am răspuns atunci. Nu știu pe unde umblam.

I-m scris pe la 6 seara un mesaj, când am văzut apelul ratat.
"Bună! N-am văzut când ai sunat. Acum nu am chef de vorbit la telefon. Are ceva dacă vb prin mesaje?"

Da, am prescurtat. Nu aruncați cu pietre în mine. Știu că și voi faceți la fel uneori.

I-au luat exact un minut și 37 de secunde să-mi răspundă. Am numărat.
" Același lucru . Voiam să spun că nu am găsit nimic interesant sau important. Tu? Ceva nou?"

Din păcate, nici eu nu aflasem nimic.
" Nimic."
Apoi în alt mesaj:
" Deja nu mai am motivație. Să fim serioși, clar nu ai nici tu."

Nu găseam motivație în nimic.
Voiam s-o găsesc și îmi părea poate chiar prea rău pentru mama, și totuși, nu voiam să fac eu asta.
Nu am fost de acord să o scot din mizeria propriilor ei acțiuni. Nu am fost de acord să mă atașez emoțional de ea după 17 ani. Nu am fost de acord să implic și alți oameni în jocul ăsta.

Dar sunt de acord cu toate acum.

A mai stat vreo 5 minute numai să scrie trei rânduri. I-a luat cam mult să-și găsească o motivație de împărtășit.
" Păi, motivația ta ar putea fi că nu faci asta singură. Zic și eu. Până la urmă, unu cu unu face doi. Și doi e mai mare decât unu :)"

M-a pufnit râsul pentru prima dată în ziua asta deprimantă.
O s-o țin minte pe asta.
Chiar dacă nu e corectă din punct de vedere gramatical. Sper că greșeală e intenționată.

Are și el un gram de dreptate. Măcar nu o fac singură. Practic, dacă e să risc ceva, nu risc numai eu. Am cu mine un camarad care să-mi apere spatele, în cel mai rău caz.
Pare că asta chiar mă ușurează cumva.

*
M-am dus în bucătărie cu o idee simplă pentru a mi-o scoate pe mama din cap.

Voiam să fac fidea cu lapte.

În ultima vreme, am avut într-una chef de gătit dulciuri. Nu am mai gătit atât de mult într-o singură lună de ani de zile.
Când mă apuc eu de gătit însemna că se întoarce lumea pe dos.

Și chiar asta se întâmplă acum.

Am pus laptele la fiert și m-am uitat peste niște poze cu personajele mele preferate din cărți.
Băieții ăștia din cărți sunt prea de tot. Nu poți fi perfect din toate punctele de vedere. E imposibil omenesc.
Chiar și perfecțiunea cară în spate defectele ei, dacă stăm să ne gândim.

Mi-au plăcut până acum câțiva băieți. Nu toți erau din realitate, dar asta e partea a doua.
Ei nu erau perfecți și nici nu cred că ar putea atinge așa grade. Erau buni așa cum erau.
Poate unul avea probleme cu nervii, altul își îngropa trecutul tot mai adânc în străfundurile minții sale, altul punea prea multe pariuri, unul umbla cu prea multe femei și tot așa.
Nu ai cum să fi perfect.

Fideaua s-a fiert mai repede decât laptele, așadar am luat-o de pe aragaz și am mai aruncat un ochi asupra laptelui.
Mai trebuia lăsat câteva minute.

M-am întors la telefon și pe ecran apăruse logoul mesageriei pe mijlocul ecranului de blocare, sub oră.
Mesajul era de la un necunoscut.

Inima mi-a urcat în gât de emoție.
Putea fi mama.
Putea fi ea de pe un alt telefon, străduindu-se să dea de cineva care să o scape de oriunde ar fi.

Cât de ironic că despărțirea e mereu mai grea decât întâlnirea.

Era un mesaj cu o locație dată în coordonate.

Coordonatele alea nu-mi dădeau vreun indiciu.
Bine că există internetul.

Duceau la un râu al comunei învecinate. Punctul exact era la aproximativ 10 metri distanță de malul lui, din câte puteam eu înțelege.

Omul care mi-a trimis asta nici nu s-a chinuit. Are un număr normal, nimic ascuns, niciun număr privat, doar un număr precum cele pe care le vezi zilnic.
Presupun că știe că nu pot apela la poliție și-mi face în ciudă.

Acum... De ce mâine și de ce la 3 după-amiaza?

M-ar tenta să merg mai devreme. Poate prind pe cineva, dar nu vreau să mă pun cu oameni de genul ăsta, totuși.

Oare să-mi iau întăriri?

Dacă mai iau pe cineva cu mine și îl ascund? Ar fi o idee bună în caz că pățesc ceva sau dacă mama pățește ceva.

A, mama e probabil chiar acolo în momentul acesta.
Cine știe ce mai face?
Cine știe ce i-o fi făcut până acum nenorocitul sau nenorocita care a răpit-o?

Nu.
Alegerea e deja prea la îndemână.
Mi-am zis că nu o voi lăsa să ajungă în punctul din care a plecat.
Acum îmi zic că o voi proteja.

Eu ar fi trebuit să fiu cea protejată până acum, însă se pare că soarta a încurcat sforile și rolurile s-au inversat cu mult timp în urmă.
Mama e adultă.
Nu e logic să-i port eu de grijă. Și nici legal, în cazul nostru.

Dacă era să fac alegerea legală, nu aș fi crezut ce-mi spunea de la bun început și aș fi contactat poliția numaidecât.

Deci, înseamnă că... ce am făcut eu e alegerea corectă?
Nu prea are sens.

De fapt, nimic nu mai are sens de la spionul din club încoace!

Încă nu am aflat cine era tipul ăla de fapt, apoi mi s-a spus că mama mea e în viața și că îmi cere să o ajut să scape dintr-un rahat cât casa, după care am aflat că am și un frate, am fost toți trei de părere că singura dovadă că mama se ascundea în acest oraș trebuia distrusă, s-a contopit o reuniune de familie, la două zile după aia a fost mama răpită, mătușa încă plânge toată ziua pentru asta, iar eu am povestit totul singurei persoane de încredere pe care o mai am pentru situația de față, și, pe deasupra, tot membru al familiei e și suntem așa puțini oameni care știu asta încât putem fi numărați pe degetele de la o singură mână.

De ce s-a întors pământul cu susul în jos așa brusc?