Frânturi De Adevăr

Capitolul 15. Mărturisire întârziată

   Din perspectiva lui Charlie

   A trebuit să improvizez.

   Am început să îndrug tot felul de baliverne când vorbeam cu Anne și am băgat-o în ceață rău de tot până  când i-am șoptit un singur cuvânt.
   "Planul".
  
   Am jucat teatru față de Monica și Olivia.

   Chiar îmi pare rău. Îmi pare foarte rău și mă ajută să-mi recunosc asta măcar mie dacă nu mai pot să le-o recunosc lor deocamdată.

   Nu pot strica planul ăsta.

   Mi-am luat câteva lucruri cu mine într-un ghiozdanel și i-am spus lui Anne să vină la casa soră-mii cu numărul de la mașina acoperit, ca să nu facă astea două vreo nefăcută.
 
   Acum suntem în locația stabilită și trebuie să-mi spun încontinuu că totul este spre binele meu și al tuturor ca să nu înnebunesc aici.

   Din perspectiva Oliviei

   Alarma suna acum precum cel mai enervant lucru din lume și am dat cu ea de pământ cu toată furia pe care o stăpâneam în acel moment.

   Până mi-am dat seama că probabil mi-am spart telefonul, am stat în pat încercând să deschid ochii.

   Mă simțeam deplorabil, însă dacă mai stăteam închisă în camera mea mult timp, probabil aș fi înnebunit, deci mi-am adunat forțele pentru a mă ridica din pat și a pleca din nou la această închisoare, la care participăm voluntar, numită școală.
  
   Era să pierd autobuzul.
   E bine că avem un șofer de treabă și a așteptat puțin când a văzut cum mă grăbeam să ajung.

   Când am întrat m-am dus direct în spate și m-am făcut mică pe scaun, din nou cu gândurile mele cretine ce par a vrea să mă saboteze.

   Subconștientul meu tot credea cumva că am o vină în chestia asta și mă făcea să nu mă mai suport pe mine însămi.

   Îmi amintea de vremea când eram o copilă și credeam că toate... alea erau cu adevărat din vina mea, deoarece ea îmi spunea asta. Iar acum se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Face să pară că a fost o nimica toată, dar o s-o țin mereu minte pentru asta. De fiecare dată când o ajut îmi amintesc câte a făcut și cum am ajuns să mă simt pentru faptele ei. Și știu că am fost și încă sunt o lașă pentru că nu i-am reproșat nimic din tot ce a făcut. Nici măcar nu mi-am lăsat furia să se facă văzută.

   Adulții nu-și dau seama, însă copiii sunt foarte fragili și vulnerabili la vârste fragede. Cred tot ce li se spune. Nu gândesc prea mult.

   Așa am fost și eu.

*
   La școală l-am întâlnit pe Devin emanând mai multă fericire decât toată viața lui.

   Asta a fost una dintre singurele două părți bune ale zilei.

   - Am reușit!, a strigat conștient că măcar acum, de dimineață, nu îl mai putea auzi nimeni.

   I-am zâmbit când m-a lovit amintirea aia de acum câteva zile ca un tren plin de marfă.

   Acum părea într-adevăr mai bucuros. Îi sclipeau ochii de parcă a așteptat să fie sincer despre sine ani în șir.

   Și chestia asta m-a lovit direct în inimă.
   Ce ar fi făcut de acum încolo fără un sfat? Ar mai fi fost așa? Ar fi spus cuiva atât de hotărât cum sunt sigură că a făcut-o?

   Nu știu, nu știu și nu știu, dar ce știu e că a venit momentul să uit pentru o secundă care pare infinită că mama a pățit ceva și nu pot anunța poliția deoarece e încă în urmărire generală în țară.