Peste 4 zile
Acum mai aștept doar să apară.
Poate veni în orice moment și tocmai de asta îmi e frică.
Avem certificatul de deces, iar poliția a încheiat urmărirea, aflând că Millie Herbert e dusă.
Acum a rămas o singură variantă a mamei pe pământ, ca aparențe, iar eu nu știu unde e, pe când ceilalți cred că a dat colțul.
A fost cea mai groaznică săptămâna din viața mea. Acum e vineri și aștept cu o nerăbdare insuportabilă momentul în care o voi vedea pe mama intrând pe ușa aia cafenie și veche pe care a mai intrat de atâtea ori.
Nu am vorbit cu aproape nimeni zilele astea. Îmi era frică să nu mă ia gura pe dinainte și să spun, cumva, cuiva, care e adevărul despre mama.
Sunt o persoană în care poți avea încredere, doar că, la emoții puternice, devin foarte imprevizibilă.
Acum, mătușa este în bucătărie. Și-a luat liber săptămâna asta. Nu știu ce face în bucătărie la două după-amiaza, dar am observat că, uneori, de la un timp de vreme, se deconectează de la lume și intră într-o carapace în care parcă nu mai este ea însăși. E total copleșită.
Nu pot spune că știu exact cum se simte, pentru că eu nu simt același lucru. Se poate să fiu chiar singură persoană conștientă că mama e încă în viață.
De fapt, pe naiba. Chiar sunt singura. Mi-a spus-o cu propriile cuvinte.
Neavând cu cine să vorbesc, m-am pierdut în gânduri mai rău ca niciodată, plus că abia dacă am dormit.
Îmi apare cadavrul Jennei în vise. E de parcă a ales să mă bântuie pentru că am găsit-o. De fiecare dată când închid ochii, simt același fior care m-a străpuns atunci când am văzut acea imagine cu proprii ochi, cât timp eram conștientă de acțiunile mele, cât timp nu dormeam.
Vreau să scap de toate astea. Vreau să am un buton de rewind la dispoziție, ca să apăs pe el până ajung în perioada de acum vreo lună, aproximativ, și fac alegerea corectă. Aceea fiind să nu mă duc la casa părăsită.
Acum îmi vine să râd până mă sparg când aud, din întâmplare, problemele altora. Dacă ar ști cât de complexe și întortocheate sunt ale mele, nu ar mai deschide pliscul să se plângă în viața lor.
Ușa de la intrare se aude deschizându-se. Tresar de mai să cad de pe canapea și amuțesc.
Pe ușă intră mama, vopsită în altă culoare la părul prins în coc, mai exact, negru, cu niște ochelari care sunt, cu siguranță, pentru orice, numai vedere nu, dar arată bine. Arată diferit, dar bine.
- Shhh! face ea la mine.
Nu înțeleg.
Voiam să o îmbrățișez imediat ce a intrat pe ușă și acum mă oprește.
Se apropie de mine și mă strânge de umăr.
- Olivia, nu țipa, nu te bucura, nu vreau să ai o anume reacție deocamdată. Trebuie să le transmitem celorlalți doi oameni care au mai primit mesajul de adio că sunt încă vie. Știu că a aflat și Adam și tatăl lui nu l-a lăsat să vină la înmormântare. Tu îi spui lui, eu îi spun Monicăi. Facem o reuniune generală. Sună-l să vină aici.
Rămân cu gura căscată câteva secunde.
A vorbit robotic, de parcă ar fi un fel de șefă, iar noi, soldații ei. Cred că a pregătit replica asta de când a fugit să se ascundă.
Femeia asta e atât de imprevizibilă încât ai crede că-i o minciună tot ce-i iasă pe gură.
CITEȘTI
Frânturi De Adevăr
Aksi................... " - Ai văzut știrile? Tremuram toată și o priveam în ochii ce emanau un adevăr rece care se vedea că mă așteaptă de la o poștă. Am dat timidă din cap și m-am împins mai tare în peretele din spatele meu. - Știi cine su...
