Frânturi De Adevăr

Capitolul 18. O glumă

Pauză.

Părea că timpul s-a oprit în loc fix în secund când am privit toți în direcția sunetului. Nu mai respiram, nu mă mai mișcam, nu se auzea nici musca.

Și acum ce? era întrebarea mea.

Eram blocați la propriu.
Mătușa rămăsese la intrare cu gura căscată, Adam era, pur și simplu, o statuie, iar eu...
Pe mine m-au dus picioarele lângă ușă.

Mi-am lipit urechea de ușă când am ajuns destul de aproape și nu auzeam decât un fel de foșnet surprinzător de neregulat.

Mătușa a coborât și ea și s-a holbat la ce aș fi vrut să fie următoarea mea mișcare.

Am pus mâna pe clanță cu poate prea multă grijă și mi-am retras-o imediat după, atât de repede încât parcă m-ar fi ars și alta nu.

M-am întors la ei și Adam mi-a făcut un semn pentru a afla dacă am auzit ceva.
- Da, dar nicio voce. Un simplu foșnet.

Mătușa se uită în pământ și nu-și ia privirea de acolo când spune aproape șoptit:
- Asta poate însemna orice.

Atunci, Adam mă prinde de încheietura și văd din privirea lui agitată ce are de gând să facă în următoarele maxim 10 de secunde.

A prins clanța și mătușa ne-a ajuns din urmă în pas alergător.
Nu eram pregătită emoțional pentru ce am văzut apoi.

A apăsat pe clanță și a intrat fără să spună nimic, nici cel mai neînsemnat cuvânt.

Credeam că o să leșin iar.
Mama era legată de un scaun în mijlocul unei camere asemănătoare unei debarale în care își țin bunicile tipice de la țară zacusca și murăturile.
Locul era slab iluminat, dar vedeam foarte clar că era prinsă de mâini și de picioare și că nu putea nici să vorbească din cauza scotchului pe care îl avea la gură.

Mătușa s-a lipit de peretele din spatele ei, cu ochii cât cepele și respirând sacadat.
Adam privea spre altceva.
Sau altcineva.

O femeie blondă și nu cu mult mai înaltă decât mine stătea în fața noastră cu un zâmbet subtil pe buze, de parcă râdea de frica întipărită pe fețele noastre.

Părea foarte intimidantă cu ghetele ei negre, lungi până aproape de genunchi, rochia la fel de închisă la culoare ce îi venea de parcă a fost croită pe ea și mănușile, asortate, care-i ajungeau până la coate.

Părea scoasă din filme cu mafioți care se luptă unul cu celălalt pentru cele mai stupide motive.

- Chiar vă așteptam! Nu v-ați prea grăbit.

Vocea ei fermă făcea totul mai rău.
Deja ziceai că e răul în persoană.

- Ce ai făcut...
- Nu e timp de explicații, mă întrerupe ea. În plus, nu e clar? Am răpit-o și am nevoie de o răscumpărare.
Ne cercetează pe toți pe rând și simt că mă trec toți fiorii de frică din lume când se uită la mine. Mi-e mai frică acum decât când am căzut în pivnița asta mizerabilă.

Continuă:
- Înainte să faceți vreo prostie, eu trebuie doar să apăs un buton pentru a o trimite la doi metri sub pământ.

I-aș fi zis că deja suntem la doi metri sub pământ dacă nu aș fi știut la ce se referea sau cât de tensionată era situația.

Mătușa s-a uitat la mine într-un stil care deja îmi spunea că are de gând să facă o prostie cât casa.
I-am transmis cumva asta și lui Adam printr-o altă privire cu subînțeles și planul era, sper, de la sine înțeles de fiecare dintre noi.