Frânturi De Adevăr

Capitolul 3. E o poveste lungă

      Parcă m-a curentat ceva la auzul acelor cuvinte. Am simțit șocul până în vene. Simțeam că o să leșin de la atâta presiune.

     Ce glumă mai e și asta?

     Mama?

     Nu se poate.

     Mama a murit de când aveam 2 ani. Nu îmi mai aminteam nimic despre ea. Tot ce mi s-a spus e că a fost o mamă bună și că a făcut un accident cu mașina, care a rezultat în moartea ei, apoi mătușa m-a luat în grija sa.

     De ce minte?

     Eram tot lângă perete și ea se uita la mine cu atenție, în cazul oricărei reacții, însă nu am zis nimic. Doar m-am încruntat puțin și a început să zâmbească subtil.

     - Nu mă crezi?, a întrebat rânjind.
Am dat din cap că nu.

     Nu aveam cum să cred așa ceva și deja îmi puneam tot mai multe semne de întrebare. Nu cred că mătușa m-ar fi mințit toată viața. Nu ar fi făcut așa ceva vreodată. Nu o cred în stare.

     - Mă așteptam la asta.

     Face o pauză cât timp se uită într-o parte și își continuă ideea.

     - Dacă nu aș fi mama ta, aș mai știi că ești în grija mătușii tale de exact 15 ani? Sau că numele tău complet este Olivia Madison Herbert? Sau că ai făcut primii pași la exact 13 luni și 3 zile?

     Mi-am simțit pupilele dilatându-se mai tare, de parcă voiau să-mi iasă ochii din orbite, și m-am tras mai mult în spate. Eram în stare de șoc total din nou. Și totuși, putea să fi inventat toate astea ca să-mi câștige încrederea.

     A inspirat adânc și s-a întors cu spatele. S-a așezat pe un scaun din partea stânga a camerei și mi-a făcut semn să o urmez. Încă am zăbovit câteva secunde cu peretele, care deja se poate numi un bun prieten al meu, apoi am înaintat către ea, constatând că îmi tremurau picioarele într-un mare fel.

     M-am pus pe un scaun de la o distanță rezonabilă pentru o discuție și m-am uitat puțin la ea acum că aveam o mică sursă de lumină în apropiere, atât cât să o pot vedea.

     Avea părul vopsit roșcat prins într-un coc neglijent și ochii de un căprui închis puteau insufla teamă și celor mai puternice suflete. Ochi care m-au făcut sa-mi iau privirea de la ea.

     - Nu știi nimic, nu?, întreabă gânditoare.

     - Nu.

     Chiar nu știu nimic.

     Dacă se va dovedi că asta e mama mea, cred că mă dau cu capul de pereți. E inadmisibil să nu știu că mama mea era în viață în tot acest timp. Nu accept așa ceva.

     Sau să o cred?

     - Vrei să încep de la începutul începutului?

     - Da, am îngăimat eu timidă.

     Părea cumva ușurată de răspunsul meu.

     - Deci... eu și mătușa ta ne-am certat pe un bărbat. Ryan îl chema. M-am mutat cu el la câteva săptămâni după cearta noastră, dar nu stătea prea des pe acasă. Zicea mereu că are treabă la muncă, că trebuie să meargă să plătească facturi și multe alte scuze de genul....
Face o pauză pentru a-și alege cuvintele.

     -Am rămas însărcinată cu tipul ăsta. Când a aflat nu a arătat nici un semn de bucurie, nimic. Doar teamă. Pe atunci nu știam de ce îi era teamă, dar am aflat mai încolo. Ziua următoare când l-am sunat nu a răspuns la telefon, mi-a dat block pe toate rețelele de socializare și nu a mai dat niciun semn de atunci. Am lucrat până când am ajuns în 4 luni de sarcină și doctorul mi-a recomandat să stau acasă pentru a nu avea probleme cu nașterea, așa că asta am făcut. Prietena mea cea mai bună, Anne, care stătea exact la etajul de sub mine, venea zilnic să vadă cum mă simt și să întrebe dacă mai am nevoie de ceva pentru a-mi aduce ea. Am apreciat-o foarte mult pentru cât m-a ajutat atunci și încă mă consider datoare.