Din perspectiva Oliviei
M-am pierdut în lumea unei cărți după ce mama și mătușa s-au oprit din vorbit.
Acum e ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat vreodată. Nici înscenarea morții, nici înmormântarea în sine, nici falsificarea actelor și nici "învierea" mamei.
Totul e bine când se termină cu bine, aș fi spus acum 20 de minute, doar că am primit un telefon pe care nu l-am băgat în seamă, apoi un mesaj.
Nu știu de ce și cum se face că tot ce e important se întâmplă mai nou prin intermediul tehnologiei.
Nu e prea frumos să primești apeluri cu număr ascuns sau mesaje de adio care duc la tot ce se desfășoară pe aici.
Mesajul ăsta era de la Adam.
"Olive, trebuie să vorbim ceva, urgent!"
Și credeam că s-a terminat bătaia de cap.
Expresia asta, "trebuie să vorbim", m-a bântuit și mă va bântui toată viața, se pare.
Încă din copilărie sunt terorizată de această replică. De fiecare dată când făceam ceva ce nu-i convenea mătușii -ceva despre care nu-mi reproșase încă nimic - și treceam pe lângă ea, dar era ocupată, spunea "trebuie să vorbim".
Mă gândeam dacă Adam vrea să vorbim la telefon sau ne întâlnim iar pe mai știu eu unde.
I-am scris "Bine, cum facem?", iar el a răspuns că vine aici imediat. I-am explicat că mama, luându-ne după liniștea care s-a lăsat, doarme și că mătușa încearcă să-și revină după tărăboiul care a fost realitate pentru 4 zile întregi. El a zis că intră pe geam dacă asta-i situația, că are nevoie să vorbească despre asta cu cineva și nu are cu cine. Că singura persoană în care are încredere destulă cât să-i spună asta sunt eu.
Bineînțeles că m-am înmuiat când a spus asta, așadar acum îl aștept cu geamul deschis, gândindu-mă ce poate fi atât de rău încât să nu aibă încredere să spună nimănui, ce e asta.
Dacă a făcut.... nu știu, orice?
Sunt multe variante care mi se învârt prin minte ca un amalgam de idei surprinzător de rele.
Nu mai gândesc pozitiv. De fiecare dată când am gândit pozitiv, ajung să mă distrug mai rău. Fortăreața optimistă cu care încerc să-mi apăr sufletul se spulberă încet de fiecare dată când un gând pozitiv ajunge doar la stadiul de speranță, ci nu realitate.
Se spune că speranța moare ultima, însă eu susțin contrariul.
Aud o voce - vocea pe care o așteptam - și tresar, ridicându-mă și plecând spre geam.
Strigase la mine ca să vadă dacă e geamul deschis. Atât, deocamdată.
Bietul geam e un fel de nouă ușă către camera mea, la cât l-am folosit în ultima vreme.
Ochii îi sclipesc a furie și tristețe în același timp. Mă sperie ce ar avea să-mi spună.
Decid să intru direct în pâine după ce închid geamul și încui ușa.
- Ce ai?
Îmi dau seama că nu a sunat prea bine, dar nu pot da înapoi.
Nu se uită la mine. Își menține privirea în pământ și nu stă locului o secundă. Nu sunt pregătită emoțional pentru orice are de gând să-mi spună.
CITEȘTI
Frânturi De Adevăr
Acción................... " - Ai văzut știrile? Tremuram toată și o priveam în ochii ce emanau un adevăr rece care se vedea că mă așteaptă de la o poștă. Am dat timidă din cap și m-am împins mai tare în peretele din spatele meu. - Știi cine su...
