Se pare că a fost foarte nerăbdătoare să ne spună ce boacănă a făcut.
A zis că azi ne luăm liber - eu și Adam de la școală, mătușa de la muncă - pentru că are o veste mare, după cum a descris-o chiar ea.
Mă trezisem deja de ceva timp, cu gândul că e luni și am școală, numai că am găsit-o în bucătărie, făcând cafea, cu niște cearcăne cât pungile de la Lidl și expresia unei persoane care a fost anunțată că moare mâine. Arată groaznic de când a ajuns acasă aseară și încă nu știu de ce.
Singurul lucru care-mi stătea pe creier e aspectul ei. După ce s-a vopsit din nou, cu negru, arăta mult mai tânără. Acum, la supărare, pare că o îmbătrânește culoarea asta. Cumva, îmi pare rău pentru ea întotdeauna, indiferent de ce ilegalitate mai face.
Apoi am intrat în bucătărie și mi-a explicat ce are de gând.
Partea bună: am scăpat de ore. Partea rea: nu știam ce mă aștepta, ce ne aștepta.
Cu Adam vorbise de cu seară. Îi spusese să fie la noi acasă la 8. Halal program.
*
A rămas că ne spune doar mie și lui. Mătușa nu a putut să lipsească de la muncă de data asta. A lipsit deja destul în perioada înmormântării.
Mama se plimba de-a lungul camerei de zi, iar noi ne uitam la ea, pur și simplu. Doar gândul îmi rătăcea liber.
Încep, încet și sigur, să mă îndepărtez de gândurile trecute despre Adam. Mi se pare cel mai corect astfel.
Îmi dau seama că se plimbă dintr-o parte într-alta a încăperii deja de mai bine 2 minute.
- Și... o să te plimbi pur și simplu așa? o întreb pe mama, care nu s-a mai oprit nicio secundă.
Se oprește. Are un licăr în ochi, care sunt indecisă ce ar trebui să însemne.
Emoționată este oricum, deci privirea trebuie să exprime altceva. Să fiu a naibii dacă-mi dau seama, totuși.
Își drege vocea. Respiră neregulat. Odată adânc, odată scurt, odată reține aerul înăuntru, nu se poate exprima. Ne uităm la ea nedumeriți și emoționați de asemenea.
- Știți ce vreau să vă spun? întreabă cu glas spart.
- Nu, răspundem în cor.
- E vorba despre tatăl vostru.
Vai. Adică Ryan. Adică tatăl lui Adam. Adică și al meu, în fine. Ei nu se înțelegeau, erau dușmani - mama și Ryan - , într-o măsură sau alta. Deja discuția asta nu se îndreaptă într-o direcție prea încântătoare.
Adam e primul care reacționează după un scurt moment de reculegere:
- Ce-i cu el?
Are o expresie la granița dintre îngrijorare și furie, ca și cum tocmai și-a amintit ce pățiseră el și mama sa din cauza lui Ryan.
Mama pare că-și măsoară cuvintele literă cu literă. Face totul să pară de 10 ori mai rău decât cred că e.
- Întrebarea ar fi "Ce nu e cu el?", zice ea din senin.
Adam se încruntă, afișând o față confuză.
Pare că a rămas fără cuvinte.
- Ce ar trebui asta să însemne? întreb în locul lui.
CITEȘTI
Frânturi De Adevăr
Ação................... " - Ai văzut știrile? Tremuram toată și o priveam în ochii ce emanau un adevăr rece care se vedea că mă așteaptă de la o poștă. Am dat timidă din cap și m-am împins mai tare în peretele din spatele meu. - Știi cine su...
