Nimic nu pare real.
Viața nu are sens.
Totul se întâmplă prea repede.
Nu cred că mai fac față.
Mama a fugit numai ea știe pe unde, dar e cu siguranță în apropiere, sau s-o fi dus după mătușă-mea.
Adam mi-a zis - după episodul ăla ireal de trist - că merge să îl caute pe Ryan și, dacă nu-l găsește, o să accepte că nu mai e, din păcate sau din fericire.
Cine ar mai trebui să afle de pierdere, m-am întrebat când am rămas din nou singură în toată casa.
Răspunsul a venit de la sine: mama lui Adam.
Oare se va bucura că a scăpat de el? Sau va fi la fel de distrusă ca fiul ei?
Mă autodistrug încet numai gândindu-mă la toate posibilitățile aduse de situația aceasta.
Și nu mă pot opri.
Empatizez cu fiecare persoană aflată în aceeași oală. Aura mea nu mai lucește. E cel puțin gri acum. Nimic nu e clar în capul meu. Nu a fost niciodată ceva clar acolo.
Vreau să reorganizez tot ce se întâmplă în văgăuna asta numită creier.
Pentru asta, o plimbare de câțiva kilometri are să fie perfectă.
Îmi prind părul într-o coadă ca să-mi pot purta șapca fără să aștept să cadă. Soarele e mult prea puternuc să merg la plimbare fără una.
Termin pregătirile și ies prin față.
Mă îndrept spre râul cel mai apropiat, pe ruta cea mai scurtă. Ceva îmi spune că, dacă mă conectez cu natura, gândurile nu-mi vor mai fi atât de negre, pătate. Sau aș putea să le bag în clor pentru asta.
Drumul e liniștit pe strada principală, pe la marginea pădurii. Mașinile vin și se duc fără griji, fără ca șoferii lor să se gândească la ce se poate petrece în momentul acesta în restul lumii.
Decid să intru direct în mijlocul pădurii. Nu urmez o potecă anume, știu exact cum să ajung la râul ăla folosindu-mă numai de memoria mea excelentă.
Tot ce mai aud după ceva mers este ciripitul păsărilor de toate speciile ce se găsesc în zonă. Toată treaba asta îmi dă o stare de liniște pe care nu am simțit-o de mult.
Aici e umbră, așa că decid să-mi scot șapca. După cum am spus, e cald.
Printre copacii deși se vede ceva mișcare. E aproape ora 12, ceea ce înseamnă că se poate să fie oameni care fac un grătar sau ceva de genul, deși e luni, o zi neobișnuită pentru grătare.
Continui să merg, oricum. E sigur aici. Am stat prea des în locurile din pădurea asta ca să îmi fie frică de ea sau de oamenii din ea.
Că tot spuneam, am dat peste copacul în care mi-am scrijelit numele cu Melissa când eram mici. Încă sunt intacte. Un val de căldură interioară mi se scurge prin vene ca o cascadă. Amintitile dulci din copilărie mă inundă, la insistența mea de a mă concentra pe altceva decât ce s-a întâmplat.
Am făcut bine că am ales să vin aici.
Pașii mei sunt egali. Devin calmă. Uit la ce mă gândeam până să plec de acasă.
Persoana a cărei mișcare am vazut-o vine încoace.
Văd o claie de păr blond în depărtare, cu freza specifică a cuiva cunoscut.
CITEȘTI
Frânturi De Adevăr
Aksi................... " - Ai văzut știrile? Tremuram toată și o priveam în ochii ce emanau un adevăr rece care se vedea că mă așteaptă de la o poștă. Am dat timidă din cap și m-am împins mai tare în peretele din spatele meu. - Știi cine su...
