__________________________________________________
Misiunea mea a fost una deosebit de reușită și scurtă, ajungând înapoi în apartamentul meu după ce Rita-bandita a vrut să mă ciufulească când am părăsit clubul cu Axel - el plecând liniștit în timp ce eu am așteptat-o pe dânsa. A fost o treabă curată, am vrut doar să termin mai repede și exact asta s-a întâmplat, iar acum mă pot întoarce acasă și să găsesc o modalitate să scap de dragul de Angelo.
Am ieșit din duș și am expirat obosit, trântindu-mă în pat. Nu am avut timp nici să clipesc, căci mi-am auzit telefonul vibrând pe noptieră, simțindu-mă nevoit să verific cine este apelantul. Max.
O stare de rău mă cuprinde, privind rapid spre monstruozitatea ce părea să își păstreze acum distanța față de mine. Inima îmi bate cu putere în timp ce privirea mi se încețoșează, știind că Jacey vrea să preia din nou controlul, chiar dacă pot simți teama ce o poartă față de Angelo.
O să ne omori pe amândoi.
Dacă s-a întâmplat ceva cu Evan? Lasă-mă să ies.
Ce-i drept, le-am spus celorlalți să nu sune decât dacă e ceva important - așa am ajuns să renunț la sentimentul de viu, de căldură, lăsându-mă tras în adâncul minții lui Jacey, făcând schimbul cât mai rapid pentru a putea răspunde la telefon.
_________________________
-Alo? răspund rapid, așezându-mă pe marginea patului cu ochii pe tocul ușii, unde nenorocirea aceea stătea și se holba la mine fără nici o emoție pe chip.
-Max? Ce s-a întâmplat? Evan e bi-
-Jacey...
Evan e bine. Vocea sa mi-a făcut pieptul să se lase ușor, expirând zgomotos în timp ce mi-am închis ochii pentru o secundă, lăsând toată tensiunea să se evapore în aer. Mi-a fost atât de dor de vocea sa, de felul în care îmi pronunță numele, de el.
Fiind Rose, nu m-am putut bucura de puțina sa prezență, nu am putut să îl privesc sau să îl ating în felul în care mi-am dorit - măcar să îl țin de mână, dar nu, Rose e un insensibil și jumătate.
I-aș fi tras-o de mult dacă nu erai tu.
I-aș fi tras-o și eu dacă nu era rănit.
-Evan? Ce s-a întâmplat?
-Am vrut să îți aud vocea.
Un zâmbet tâmpit mi-a apărut pe chip imediat ce i-am auzit răspunsul.
-Voi veni acasă mâine. îl anunț chicotind slab.
-Eu sau Rose.
-Îmi pare rău că te-am supărat, Jacey.
-M-ai supărat?
-Mh. Mă simt prost... Că ești atât de atent cu mine, din cauza piciorului meu...
-Evan. Nu-ți cere scuze, bine? E normal să te simți ciudat, dar câteva răni pe corpul tău sunt o nimica toată pentru mine, pentru ceilalți și pentru oricine te cunoaște. Toți suntem fericiți că ești bine, asta contează.
-Știu... De asta... Îmi cer scuze. Am fost... Egoist.
-Fi egoist în continuare, dacă asta vrei. Eu voi fi mereu de partea ta.
Chiar de mă doare sau nu, trebuie să respect anumite decizii. Dacă mă întorc acasă, iar Evan îmi v-a spune că tot vrea să i se amputeze piciorul, prea bine. Dacă îmi spune că vrea să sufere până se vindecă, prea bine. Dar nu îl voi lăsa să renunțe, nu voi accepta asta.
