Atracție fatală -Vol 1

Capitolul 29

Matt Davis:

Trebuia neapărat să ajung la ea cat mai repede.
Cu siguranță nu era bine.

Am tastat rapid telefonul și l-am sunat pe Arthur, pilotul meu.

-Salut Arthur! Scuze ca te deranjez la ora asta! I-am spus eu

-Salut Domnule Davis! Nici o problema, ce s-a intamplat?
-Am nevoie sa pregătești avionul! Trebuie să ajungem în Wisconsin cat mai rapid posibil!
-Domnule, nu știu dacă reușesc așa din scurt! Sunt multe lucruri de verificat pentru zbor și...e seară de Crăciun știti...A răspuns Arthur, timid
- Arthur, trebuie să ajungem neapărat în Wisconsin în seara asta, nu contează costurile, poți să ceri oricât și se aprobă!  Am replicat eu ferm
- În regulă domnule! Cam într-o oră să fiți la aeroport! A răspuns docil Arthur
- Bine!
- Să nu credeți ca am ezitat din cauza banilor domnule, doar că m-ați luat pe nepregătite! Pregătesc imediat tot ce e nevoie! A continuat el stânjenit
-E ok Arthur! Tu ocupă-te cat mai repede de pregătiri și ne vedem la aeroport! Am răspuns eu și am închis.

Mă simțeam foarte agitat și îngrijorat pentru Sophia, efectiv nu reușeam să îmi scot din minte sunetul vocii ei.
Tot ce îmi doream era să ajung cat mai repede la ea și să o văd, să știu ca e bine.
Sperăm doar să nu fi avut un accident grav, sperăm doar să fie în regulă.

Am intrat rapid în duș și mi-am schimbat hainele, iar apoi am pornit spre aeroport.
Nu mai puteam să stau să aștept în apartament, simțeam ca mă strâng pereții.

În cele 20 de minute în care l-am așteptat pe Arthur, am fumat țigară după țigară  de  stres.
Aveam un drum de aproximativ 4 ore până în Wisconsin. Cele mai lungi 4 ore din viața mea!

Ajuns în Wisconsin m-am urcat în primul taxi și am mers direct la spital.
Cu cât mai apropiam de spital, cu atât agitația din mine creștea și inima îmi pulsa tot mai rapid.

Nu cred ca mai avusem niciodată un astfel de sentiment. Nu mai simțisem niciodată o astfel de neliniște.

-Bună seara! O caut pe Sophia Bennet! Am spus eu către doamna de la recepție
-Bună seara! O secundă vă rog!

Femeia a răsfoit câteva pagini dintr-un dosar și a adăugat:
-Da, este în salonul 2! A fost adusă în seara asta cu multiple răni în zona coastelor, comoție cerebrală și câteva răni minore la nivelul feței.

Ochii mi s-au mărit din cauza socului și gura mi s-a încleștat de durere. Ce pățise oare Sophia? Ce s-a întâmplat de a ajuns în halul ăsta la spital?

-Duceti-ma la ea vă rog! Am replicat eu
-Sigur, urmați-mă! Sunteți rudă cu dânsa?

Întrebarea m-a luat prin surprindere:
- Aa nu, sunt...suntem prieteni! Am răspuns eu

Am pășit în salonul ei și nu mi-au venit să cred ochilor când am văzut-o întinsă pe patul ăla.
Era sfâșiată,  distrusă.

La capul ei stătea o femeie,bandajată la nivelul capului și al nasului.
Probabil era mama ei sau vreo rudă.
Sophia dormea și când am privit-o am simțit cum  mă străpunge un pumnal în inimă.
Oare ce i s-a întâmplat? Cum a ajuns aici?
Îmi venea să o cuprind în brațe și să nu îi mai dau drumul, simțeam o nevoie disperată de a o proteja și de a o face să fie în siguranță!