Atracție fatală -Vol 1

Capitolul 30

Sophia Bennet:

Am deschis ochii luându-mi câteva clipe să realizez unde sunt.
Mă durea tot corpul și îmi venea să vomit.
Mi-am plimbat privirea prin cameră, eram singură.
Senzația de vomă și amețeală era din ce în ce mai prezentă în corpul meu, trebuia neapărat să ajung la baie.
M-am ridicat în capul oaselor și am încercat sa merg.
Toată incaperea se învârtea cu mine și simțeam o durere insuportabilă în zona abdomenului și a coastelor.
-Doamne Sophia, ce naiba încerci să faci? l-am auzit pe Matt spunând speriat, în timp ce aproape ca alerga spre mine

"Deci nu fusese un vis, el chiar era AICI"
Am încercat să îmi întorc privirea spre el, însă mă simțeam atât de slăbită, încât abia am reușit să îi răspund:

-Trebuie să ajung la baie! Am replicat eu cu o voce stinsă
-Și nu puteai să apeși pe buton să vină asistenta? A întrebat el de parcă m-ar fi certat.

Fără să mai aștepte un răspuns de la mine, s-a apropiat și m-a purtat în brațele lui până la ușă băii:
- O să merg să chem doctorul și o asistentă! Să nu cumva să încerci să ajungi singură înapoi în pat!
Am încuviințat din cap și mai mult m-am târât în cabina băii.
După ce am vomitat toate calmantele și perfuziile administrate cu o seară înainte, m-am îndreptat ușor către oglindă.
Eram palidă și ochiul stâng îmi era vânat și umflat, asemenea buzei inferioare.
Mă simțeam mică și fragilă în cămășuță aia de spital, iar capul îmi era acoperit împrejur de un bandaj alb.
Mă simțeam și arătam oribil.

-Domnișoara Bennet, pot intra? S-a auzit de cealaltă parte a ușii vocea unei femei

-Da! Vocea îmi era răgușită și înceată

O oră mai târziu mama a venit să mă vadă, bucurându-se că eram "bine". Aparent, faptul ca tata nu mă omorase în bătaie, însemna ca eram bine.
A început să plângă și îi simțeam suferința. Îmi era atât de milă când o vedeam așa încât simțeam că pierd o bucată din mine la fiecare lacrimă a ei.
Însă, eram și dezamăgită de ea, de slăbiciunea de care dădea dovadă, de care a dat dovadă toată viața de fapt.
Mama m-a anunțat ca în curând vor veni 2 polițiști să îmi ia declarații și m-a implorat să spun ca totul a fost doar un accident, deci implicit să nu fac plângere împotriva tiranului de tata.
-Mama, nu pot să îmi ceri asta! M-a băgat în spital, iar ție ți-a spart capul și nasul! Până când o să mai suporți asta? Când o să realizezi ca nu se va schimba?
-Sophia te rog, te implor! E tatăl tău și îl iubesc! A greșit, era doar beat! Dacă îl denunți o să îl închidă! Îmi spunea mama plângând în continuare.

Nu îmi venea să cred ca după tot ce făcuse, ea încă era dispusă să rămână cu el. Încă spunea ca îl iubește și îi lua apărarea.
Cum poate iubirea să fie un lucru bun, când te face să renunți la tine pentru altă persoană care te condamnă la suferință?

-Mama, gata! Nu mai plânge... o să mă gândesc! I am răspuns eu
-Te rog Sophia! Tu ai plecat, doar pe el îl am! M-a implorat ea din nou
Fără să mai am timp să îmi continui discuția cu mama, Matt și-a făcut apariția împreună cu polițiștii, intrerupandu-ne:

-Mă scuzați, domnii polițiști vor să îți ia o declarație Sophia! Te simți bine, crezi ca poți să discuți cu ei?

-Da, e în regulă! Am răspuns eu iar atunci mama și Matt au părăsit camera.

Gândindu-mă la discuția cu mama și văzând-o atât de afectată m-am simțit nevoită să mint în fața polițiștilor, lăsându-l încă o dată pe nenorocitul care se intitula tatăl meu să scape.

Eram furioasă când am rămas din nou singură. Eram atât de furioasa ca nu puteam să îi ofer ceea ce merită, ca va fi exonerat de tot ceea ce ne-a făcut mie și mamei.
Îl uram, îl uram atât de mult încât mă durea.
Voiam măcar o dată să simtă și el ceea ce am simțit eu toată viața, să tremure de frică în fața cuiva și să vadă cum e să fi umilit și înjosit.
Lacrimile au început să îmi inunde obrajii, când Matt și-a făcut din nou apariția.