Delgado

Capitolul 18. Cea care a adus întunericul

Am simțit prezența cuiva lângă mine, așa că m-am forțat să deschid ochii, parțial convins că visam. În fața mea se afla o femeie necunoscută, trecută de prima tinerețe, îmbrăcată într-un costum albastru închis, cu croială robustă, și care îi dadea o oarecare sobrietate. Nu era urâtă, însă nici prea frumoasă nu părea că fusese vreodată, cu părul șaten spre cărunt, prins într-un coc neîngrijit, fără strop de machiaj și fără vreun fel de expresie pe față. Stătea în fotoliul alăturat, tolănită bărbătește, cu o gleznă peste genunchi și încerca să mă citească. Mă cerceta minuțios, fără să arate câtuși de puțină curiozitate, de parcă ar fi fost doar un robot programat să înmagazineze informație.

— Selena Cross, a catadicsit într-un târziu să vorbească. FBI. Îmi pare rău că te deranjez în asemenea moment, domnule Aston.

Deși departe de a se arăta nepoliticoasă, aș fi vrut să îi spun eu ce putea să facă cu părerea ei de rău. Din păcate, șubreda mea realitate fizică, plus doza uzuală de calmante pe care mi-o administrau asistentele, să pot și eu dormi, cât de cât liniștit, mă împiedica în acel moment să silabisesc. Cât despre faptul că era polițistă, nu era așa de greu să concluzionezi. Toți cei care lucrau de partea aceea "bună" a legii arătau într-un fel caracteristic lor și numai lor. Modestia și relativa nepăsare cu care își asortase hainele pentru a se afișa în public, mă făceau chiar să cred că la ea corupția încă nu ajunsese. Nicio bijuterie din metale prețioase, ceasul - de cea mai comună și ieftină marcă de fabricație, unghiile nevopsite, mânecile și coatele sacoului - puțin roase de timp și de birourile la care își duceau de obicei acești oameni veacul. Nu purta nimic neesențial misiunii ei, în afară de o mică broșă în formă de crizantemă, dar și aceea puțin îmbătrânită de timp, dovadă fiind porțiunile de pe care poleiala aurită se luase asemenea petelor unui dalmațian. Puținii cei cu adevărat curați, care profesau din pasiune sau dintr-un oarecare spirit vocațional de datorie și onoare, nu-și permiteau prea multe luxuri. Erau incoruptibili, obtuzi chiar în gândirea lor directă, capabili de sacrificiu de sine și veșnic orientați spre binele suprem. Ce era acel bine suprem, nici ei nu prea știau. Însă, cu certitudine, aveau toată încrederea că cei care le erau superiori în grad, știau. De astfel de oameni, mie, personal, îmi era frică.

M-am uitat fugitiv pe fereastră, numai să descopăr că luna încă se mai afla pe cer. Pesemne era mijlocul nopții, și eu încă puternic sub efectul analgezicelor, pentru că nu mă simțeam în stare nici să mă bâlbâi. Perna pe care stăteam se deplasase într-o poziție incomodă pentru mine, accentuându-mi starea de oboseală și confuzie și până la urmă am concluzionat că nu era decât un vis. Un vis urât, coordonat în subconștient cu toate celelalte coșmaruri care mă bântuiau noapte de noapte și din care mă trezeam mereu fleașcă de transpirație.

— Probabil te întrebi ce e cu mine aici.

Am tresărit din nou, speriat și clipind rapid, să mă trezesc de-a binelea, în timp ce cu mâna stângă, încercam, fără succes să mă ridic în capul oaselor. Nici nu îmi părea că visez, dar nici aievea nu putea fi, din moment ce la ușă se presupunea că cineva mă păzea non stop.

În ciuda durerii de cap și a senzației de amețeală, până la urmă am reușit să îmi recapat luciditatea și să analizez cu atenție legitimația pe care femeia misterioasă mi-o flutura pe sub nas. Deși vizita unui agent de poliție nu era ceva nou pentru mine, faptul că venise noaptea și neînsoțită de un partener de interogatoriu, mi se părea foarte suspect. Ceilalți, cu aceeași meserie, din contră, aveau prostul obicei de a te aborda direct în mijlocul zilei, cu specifica intenție de a te face văzut în prezența lor, pentru a-ți pune în fața colegilor de breaslă, loialitatea la îndoială. Și nu pot nega faptul că, cel puțin pentru câteva săptămâni, îi priveam până și eu cu suspiciune, mai ales pe cei cu care colaborasem mai recent.