Fiinta ce nu se poate veseli din preaplinul inimii, a murit mai dinainte de-a muri.
(DODU)
Desertul stancos suferise schimbari. Parea tot mai verde si mai prietenos. Din loc in loc, tufisuri, manunchiuri de verdeata uscata, licheni galbui si cate un arbust ratacit. Pe cararea pietruita care aparuse parca de nicaieri se puteau vedea urmele potcoavelor fierbinti. Armasarul fornaia, simtind ca se apropie de casa. Asha privea uimita cerul in flacari.
Pe cand se apropiau de padure, aparusera primii luminatori. Bolta parea o catedrala, iar cupola ei fusese presarata, de o mana nevazuta, cu mii de torte. Copacii aratau si ei intr-un fel neobisnuit. Foarte inalti, cu trunchiul gros, cu radacinile pe jumatate scoase din sol, cu scorburi adanci si coroane stufoase. De la departare, pareau niste monstri lemnosi, cu gurile cascate, gata sa inghita calatorii nevinovati care ar fi cutezat sa calce in acest tinut uitat de oameni si de ingeri. Castelul se inalta misterios deasupra padurii, pe un promontoriu foarte vechi, care servise in trecut ca punct strategic in batalii importante.
Belial dadu bice armasarului, iar acesta incepu sa alerge ca un diavol, urcand muchia dealului cu miscari zvanturate, arzand pietrele care se gaseau pe cararuia nu foarte larga. Asha se infricosase, dar tacea, ascunsa sub bratul vanjos al lucifericului. Castelul se infatisa aidoma stapanului sau: rece, ursuz si de neatins.
Ajunsi in fata portii uriase din piatra, aceasta se deschise de la sine. Asha nu vazu niciun cortegiu, nicio sluga, nici macar un baiat de grajduri. Belial prefera sa aiba grija singur de armasarii sai si nu permitea nimanui sa-i atinga. Poarta se inchise in urma lor cu un huruit. Asha simti ca si cum usa unei inchisori se inchisese in urma ei. Se simtea ostenita si tot ce dorea era sa-si puna capul pe un asternut moale.
Curtea interioara era la fel de austera. O fantana ornamentala, acum secata, strajuia prima intrare in castel. Locotenentul cobori de pe armasar, o insfaca pe Asha, o depuse jos, apoi lua fraul.
-Du-te inauntru. Eu trebuie sa-l hranesc pe Wardec.
Wardec fornai in semn de aprobare. Asha ramase descumpanita in fata intrarii principale. Nu se mai confruntase cu asta si nu stia care este eticheta luciferica pentru cazurile in care nu erai intampinat de nimeni. Ar fi trebuit sa intre asa, pur si simplu, si apoi sa-si ia singura mancare si bautura? Corpul ei uman isi cerea drepturile, iar sangele tatalui ei intunecat n-o putea proteja la nesfarsit de ghiara foamei si chinurile setei. Auzi sunetul potcoavelor indepartandu-se.
Ridica din umeri. Un frison ii strabatu umerii subtiri. Pana la urma, ii era totuna.
Nu apuca sa puna mana pe clanta. Si aceasta usa se deschise in acelasi fel misterios, de parca si-ar fi simtit vizitatorul. O sala mare, impunatoare, se arata in fata ei: facuta din piatra si marmura neagra, cu modele austere, reflecta cu fidelitate spiritul lui Belial.
Coloane mari de bazalt, pe alocuri ciobite sau crestate de sabii, divanuri acoperite cu tesaturi prafuite, un semineu impunator in care ardea mocnit focul, si o tacere care-ti spargea urechile. Asha parcurse sala cea mare cu pasi lenti, trecu pe langa masa lunga si scaunele arcuite, mergand spre usa opusa.
In fata ei, gradina. Acolo se gasea un singur copac, pe jumatate uscat, maracini, buruieni si o bancuta din piatra acoperita de plante agatatoare.
Un aer de moarte, doliu si distinctie domnea peste tot. Asha se gandi ca demult nu mai vazuse ceva atat de trist. Privirea ei trecu de zidul scund si se pierdu in marea de arama numita padure. Padurea era frumoasa. Ar fi putut s-o admire la nesfarsit.
Se facuse frig, asa ca fata intra inapoi si se aseza ostenita pe un divan aflat in apropierea semineului. O dureau soldurile, coapsele si pulpele. Isi folosea propriile maini pentru a le framanta. Asa o surprinse Belial.
