Banshee and Alpha ( 1 & 2 )

• Cinci

- James e ... unde?!

Ecoul vocii mele s-a auzit în întreaga casă.

- Uşor, copilă. Deocamdată e bine.

- Deocamdată?!

- Pentru numele lui Dumnezeu... calmează-te odată! Nu rezolvi nimic!

- Dar eu sunt aici! şi el e la ei! Când a devenit viaţa mea atât de horror, cu glazură de acţiune şi bombonele de frică? Bine... bombonelele au fost întotdeauna acolo...

- Michael este un băiat bun, Leyla. Nu-i vor face rău dacă mergi cu ei.

- Tot nu înţeleg nimic! De ce l-au răpit pe James. Mi-a spus că sunt proprietatea lui!

- Eşti marcată,copilă.

- Marcată? ... doar nu vorbiţi serios...

- Ohhh... ce grei de cap sunt tinerii din ziua de azi...

Catherine se ridică de pe scaun la fel de graţioasă. O fi ea mai în vârstă, dar e o femeie frumoasă. Nu i-am observat până acum ochii verzi deschişi, nici rujul ei de o noanta roşie trandafirie, nici măcar eleganţa cu care îşi alegea hainele. Astăzi purta un sacou negru cu o broşă în formă de rândunică la piept. O fustă neagră până la genunghi şi nişte pantofi cu toc nu prea înalt. Pe mâna dreapta purta un inel extrem de valoros - sau aşa presupun eu - şi la gât un lănţişor, un medalion oval - purtând înăuntru o poză probabil. Cu o mâna delicată caută o carte prin biblioteca ei - nici pe ea nu am observat-o - , rostind un Aahh când o găseşte. Răvăşeşte paginile cu grijă, pagini vechi, coperta cărţii fiind la fel de veche. Opreşte la o anumită filă şi mi-o pune în faţă.

- Vezi aceste fire care pleacă din vârfurile stelei? Asta arată cât de mult îi aparţii unui vârcolac. Fiecare vârcolac are un suflet pereche, fie om, fie vârcolac, fie o altă fiinţă supranaturală, nu contează. Asta înseamnă să fi marcat.

- Dar eu nu am aşa ceva nici unde. Credeţi că dacă aş fi avut un tatuaj nu l-aş fi găsit? doar e corpul meu...

- Tu nu îl poţi vedea, fată. Doar ochii unui vârcolac pot. Aşa te poţi feri de duşmanii lor. Nu au de unde să ştie că aparţii cuiva dacă semnul nu ţi se vede. E un zid de protecţie.

- Şi de ce l-au răpit pe James?

- Probabil ştiau că nu ai de gând să mergi. E o momeala,nimic altceva. Îl vor elibera după ce obţin ceea ce vor.

- James e iubitul meu! Ar fi fantastic să mă duc în braţele acestui Michael şi să fiu bucuroasă că l-a lăsat în viaţă? ''Hă Hă'' . Nu prea cred.

- Bine. Muriţi amândoi, nu e treaba mea, copilă.

- Nu sunt copilă! Vă rog nu-mi mai spune-ţi aşa. Am optsprezece ani!

- Ce nepoliticoşi aţi devenit... Copiii...

M-am lăsat pe spătarul scaunului încrucişându-mi braţele. Îmi mişcam piciorul, în semn de prea-multe-amănunte şi iubitul-meu-moare-cucoană!

- În regulă. Eu plec. Vă mulţumesc pentru haine, primire şi alea-alea.

- Chiar eşti sărită, fata mea. Uite.Ia-l.

Catherine mi-a întins un cuţit din argint, nu mai mare decât degetul meu. Avea un mâner roşu.

- Învârte mânerul dacă e cazul.

- Mulţumesc.

Şi am plecat... unde? habar nu am.

Am urcat uşor o străduţă. Mi s-a părut prea riscant să mă întorc acasă. Şi îmi era şi frică. Am continuat să merg, în ciuda faptului că auzeam paşi grăbiţi în urma mea.Mi-am scos telefonul încercând să sun la poliţie, sau ceva, dar m-am izbit de un abdomen dur. M-am speriat şi mi-am scăpat telefonul. Individul mi l-a prins şi l-a azvârlit în buzunar.

- Hei! am protestat. Ăsta e furt! E ilegal dacă nu ţi-ai dat încă seama!

- La fel ca şi invadarea unui domiciliu. Mergi.

Era el. Acel Michael. Mi-am ridicat ochii albaştrii spre el încruntată. Văzând că nu mă mişc din loc mă apucă de braţ şi mă smuceşte. Nu avea rost să mă zbat din strânsoare, mă răneam singură. În urma noastră era un alt băiat, care, când l-a văzut pe Michael, a încetinit pasul şi a luat-o pe o altă străduţă.

- Cine era? am întrebat.

- Cineva dintr-o haită rivală.

- Cum m-ai găsit?

- Am trecut pe la Catherine. Mi-a spus că ai plecat şi să o las în pace. Aşa am şi făcut. Acum mergi. Şi nu mai pune atâtea întrebări, Leyla.

- De unde ştii cum... dar nu am îndrăznit să continui.

M-a urcat într-un SUV negru, cu geamuri fumurii. Michael conducea, iar în spate mai era cineva, un alt vârcolac care, desigur, trebuia să mă supravegheze. Nimeni nu a scos o vorba tot drumul. Am privit pe geam şi număram câte păsări îmi zăreau ochii. Trei sute patruzei şi şase, apropo. Când în sfârşit maşina a oprit, tăcerea a fost ruptă,urmată de un Mişcă! şi o îmbrâncitură uşoară. De ce toată lumea adoră să-mi lase întrebările fără răspunsuri?

Spor la citit!!! <3 Nu uita sa lasi un vot si un comm! Multumesc!