Banshee and Alpha ( 1 & 2 )

• Optsprezece

V-am lipsit? Nu? Nimeni? Ok... *ma retrag in coltisorul meu intunecos*

Uite ca am reusit sa postez intr-un final. Doamne... greu mai e liceul! Spor la citit!

M-am hotărât, în final, să vorbesc cu James. Nu am avut ocazia asta şi nici curajul necesar ca să-i spun în faţă să dispară din viaţa mea, înainte să-l rănesc. Îi datorez nişte explicaţii mai detaliate, măcar atât. El este cel care mi-a dăruit acel zâmbet pe care nu l-am cunoscut în absenţa lui, acei fluturaşi în stomac care nu-mi dădeau pace de fiecare dată când mă ţinea de mână. El a fost totul pentru mine şi-l iubesc... dar m-am îndrăgostit din nou... şi nu-mi pot împărţi inima în două când vine vorba de cavalerul meu pe un cal alb.

Am început să urc treptele, una câte una. Treceam pe lângă pereţii distruşi. Cum oare mai stătea casa în picioare?

Afară era frig, deci şi în casă era frig. Ironic.

Am tresărit şi era să mă împiedic când am auzit un trântit de ceva. Am început să alerg spre camera mea. M-am aruncat pe uşă, dar era încuiată.

- James?!

- Nu intra!

- Deschide uşa!

- Să nu intri!

- James, o sparg!

- AM SPUS SĂ NU INTRI!

Am căzut instantaneu pe spate când o voce groasă şi îngrozitoare s-a auzit dincolo de uşă. Acela nu e James! Nu e singur în acea cameră!
Michael m-a auzit când am ţipat la inpactul fundului meu cu podeaua şi în câteva secunde mi-a apucat braţul şi m-a ridicat sus.

- Fă ceva! E cineva cu el acolo!

Michael se aruncă pe uşă de vreo 3 ori şi reuşeşte să o spargă. Când intrăm... rămânem şocaţi. James era aşezat jos, cu spatele la noi. Nu se mişca, nu respira, nu făcea absolut nici un gest. Când am vrut să mă apropi de el, Michael şi-a postat mâna în faţa mea şi m-a dat afară, închizând uşa în urma lui, aşa cum s-a putut.

- Ce crezi că faci?... Michael?

- Nu e o idee bună să ne apropiem de el.

- Ce naiba tot vorbeşti acolo? Dă-te la o parte!

- Leyla, nu intra acolo!

- De ce?! Hă? Spune-mi!

- Nu intri şi-atât!

Îl priveam încruntată fiindcă nu înţelegeam de ce... apoi parcă m-a lovit inspiraţia cu un topor în cap şi mi-am răspuns singură.

- Michael?

- Ce?

- Cum a trecut James Graniţa?

Michael mă privea insistent şi nervos, dar nici măcar nu şi-a deschis buzele să-mi răspundă ceva. Orice.

- Michael... spune-mi cum a trecut Graniţa.

- De ce continui dacă şti deja răspunsul?

- Nu,nu,nu,nu,nu....am suspinat în şoaptă, dar sunt convinsă că şi el m-a auzit mai mult decât foarte bine.

M-am lăsat moale, alunecând pe unul dintre pereţii intacţi.

- Îmi pare rău, mi-a spus el, aşezându-se lângă mine.

- E numai vina mea... l-am tras jos după mine... doar eu sunt vinovată... nu trebuia să i se întâmple asta.

- Leyla nu e vina ta. Viaţa e un joc nedrept şi nici măcar nu-ţi dai seama când începi să joci. Este greu, extrem de greu, dar nu imposibil. Nu mai eşti singură. Ai o familie aici, îl ai pe Sam, pe Ada, o haită care-şi aşteaptă noul Alpha...şi mă ai pe mine. Şi eu te iubesc.

M-a prins de umăr şi m-a apropiat de pieptul său. Mi-am închis lacrimile cu o cheie imaginară şi m-am ţinut tare. Trebuia să mă schimb, nu mai sunt Leyla cea veche. Voi fi mai sigură pe mine, mai încrezătoare, mai nemiloasă şi-mi voi da viaţa pentru noua mea familie. Nu voi mai evita în a lua o decizie de frică, voi îndrăzni, cu tupeul înainte. Voi învăţa ceea ce nu m-a putut învăţa James: să lupt. Îmi voi asuma totul: ''Nu rişti, nu câştigi'' şi n-am mai fost atât de hotărâtă niciodată.

- În regulă, am spus ridicându-mi capul sus, avem treabă.

- Ce treabă?

- Peste două nopţi voi deveni Alpha. Trebuie să învăţ să-mi controlez puterile Banshee-ului din mine ca să pot deţine ambele puteri. Plus că trebuie să mă înveţi să mă bat.

- Să te baţi? Adică să te lupţi? Michael a început să râdă, iar apoi a continuat: ăla e rolul meu.

- Păcat. Ţi l-am luat eu.

M-am ridicat de jos şi am dat să plec, dar Michael m-a oprit cu întrebarea:

- Cu James ce vom face?

- Îl închideţi şi îl ţineţi departe, nu putem lăsa un lup începător în casă. Am dreptate?

El a dat aprobator din cap, puţin şocat de răspunsul meu. Sinceră...şi eu eram şocată de mine însumi. Am continuat să merg înţepată pe coridor, dar ştiu când a intrat Michael înăuntru şi cu siguranţă nu doar eu am auzit ce luptă s-a dat acolo. Aiden va plăti scump pentru asta. Adelie a murit prea uşor.

Am coborât scările şi am intrat în camera de mai devreme.Sam şi Ada mă priveau insistenţi şi habar nu aveau ce se întâmplă.

- La ce va uitaţi aşa?

- Având în vedere că sus se dezbate un al treilea război mondial, fără motiv, a spus Sam.

- James nu mai e om... le-am răspuns indiferentă.

- Ştiam, spune Ada. Toţi oamenii sunt mai răi decât animalele.

- Nu, Ada, James e un lup.

Nici măcar nu mi-am dat seama de când am început să folosesc eu termenul de ''lup'' în loc de ''vârcolac''... dar parcă sună mai... uman.

- Da... şi eu sunt o portocală.

- Ţi se pare că glumesc, Sam? Ai impresia că-mi arde de jocuri? V-aţi pus amprenta pe mine şi nu mai pot scăpa de porcăriile ăstea. Suportaţi-mă acum.

- Ce-a apucat-o? l-a întrebat Ada pe Sam în şoaptă, dar am auzit bine.

Am ieşit afară în curte. Cerul era senin, luna ne veghea, ca întotdeauna, iar stelele îi ţineau companie. Ce mi-aş dori să fiu şi eu o stea. Prinsă în pânza cerului, stând în acelaşi loc, luminând şi punându-şi frumuseţea în valoare. Are milioane de prieteni. Nu îi e frică de ceea ce este, nu se înspăimântă de ceea ce ar putea deveni, n-are defecte...

- O să răceşti.

- Nu mi-e frig.

- Eşti rece bocnă, spune luându-mi mâinile în ale lui.

- Am spus că nu mi-e frig...

Simt pătura pufoasă pe umerii mei.

- Crezi că totul va fi bine, Michael?

- Tu ce crezi?

- Nu mai ştiu ce să mai cred...

- Lucrurile se vor rezolva. Doar eşti iubita mea, nu?

- Ăăă....da. Şi Michael?

- Da?

- Şi eu te iubesc.

Nu. Chiar nu mă voi mai sătura de gustul lui... niciodată.

Nu uita sa lasi un vot si un comentariu daca ti-a placut! Conteaza enorm de mult pentru mine!