Stau intinsa pe iarba din gradina din spate, in toiul noptii. Stelele argintii stralucesc pe patura neagra a noptii, alaturi de luna, creand o lumina difuza, mai mult decat suficienta. Aceasta noapte imi aduce aminte de ultima noapte de tabara, cand stateam pe iarba in fata cabanei, privind pierduta cerul. O senzatie de melancolie ma cuprinde, facandu-mi ochii sa lacrimeze. Nu vreau sa plang, nu imi las sentimentele sa ma copleseasca de suparare. Vreau sa... pur si simplu vreau sa fie ca inainte, dar stiu mai sigur ca orice ca nu voi reusi sa ajung ca inainte. Si nu din cauza taberei sau a prietenilor de acolo. Ci din cauza lui Zac. Mi-e al naibii de dor de el, vreau sa-l strang in brate, sa-l sarut, sa-l simt aproape. E o chestie pe care n-am mai simtit-o inainte, si ma deruteaza, ma raneste.
Un fosnet se aude in spatele meu, dar nu fac nimic. Pur si simplu zac intr-un mod jalnic pe iarba, fara sa scot vreun sunet sau sa misc vreo parte a corpului. O umbra de femeie imi acopera fata, si imi dau seama ca este mama, care sta in spatele meu, privind stelele.
-E o noapte frumoasa, nu-i asa? ma intreba ea dupa putin timp.
Nu ii raspund. Sunt prea... nu stiu, sunt prea cuprinsa de amalgamul de sentimente din inima si sufeltul meu, incat nu mai am putere destula pentru a vorbi. Toate astea imi provoaca o durere in piept, ceva familiar in ultimul timp, dar nu destul incat sa n-o remarc.
-Inca te gandesti la... el?
Intr-o clipita se aseaza in sezut, langa mine, apoi imi intinde o mana pentru a ma ridica si eu. Eu raman in continuare in acelasi loc, nemiscata. Mi-e greu sa ma ridic, mai ales ca iarba rece si pamantul tare de sub mine imi ofera siguranta, nu stiu din ce motiv.
-Vic, nu poti sta asa la nesfarsit, imi spune mama dupa un timp. A fost ce-a fost, poate va veti revedea, dar acum trebuie sa te concentrezi pe ceea ce e frumos. Nu trebuie sa-ti consumi ultimii ani de adolescenta purtand dor, si stii asta. Ar fi chiar absurd sa faci asa ceva.
Imi ridic capul pentru a-mi indrepta privirea spre a sa. Imi ofera un zambet dulce, specific ei, apoi imi intinde din nou mana. De data asta o iau fericita, iar in mai putin de cinci secunde sunt in capul oaselor, cu patura adusa de mama in jurul umerilor mei.
-Stiu ca ti-e greu, oricui i-ar fi dor daca ar sta departe de o persoana fata de care au sentimente, dar trebuie sa intelegi ca supararea asta nu va tine la nesfarsit. Vor veni zile bune, in care o sa te bucuri de tot ceea ce in jurul tau. Dar stii si tu, nu exista curcubeu fara ploaie.
Stau putin, privind-o. N-am auzit-o niciodata vorbind astfel, in sensul ca simt ca ea ma intelege intr-adevar.
-Da, mama, dar e... nu stiu, prea greu. Simt toata greutatea asta in piept, si n-o pot face sa dispara. Simt cum imi bubuie capul de durere, cum ochii vor sa-si spuna singuri pasurile. E complicat rau de tot ce simt si nu stiu cum sa fac sa dispara. Vreau doar sa treaca, sa fie din nou ca inainte.
Mama, stand fix langa mine, imi apuca mana intr-a sa. Se uita fix in ochii mei.
-N-am mai spus asta niciodata, si nu cred c-o sa mai spun. Stii ca tatal tau e californian, deci tu esti pe jumatate americanca. Ma rog, asta conteaza cel mai putin. Oricum, l-am cunoscut in facultate. Cand am terminat amandoi, el a trebuit sa se intoarca la parintii lui din anumite motive. Fara ca el sa stie, eram in aceeasi situatie ca tine. Doua luni mai tarziu s-a intors sa ma caute, si, spre fericirea mea si a lui, l-am asteptat. Iar acum... ei bine, suntem amandoi unde suntem, cu doi copii minunati si cu o casnicie minunata. Tot ceea ce trebuie tu sa faci e sa astepti. E cel mai bun lucru de facut si n-ai nimic de pierdut din asta.
Fara sa stiu ce se intampla cu mine, pufnesc in plans. Si nu genul ala fandosit de plans, cu cateva lacrimi si smiorcaieli. Nu. Ci o mare de lacrimi amare, pline de... tot ceea ce simt imi curg pe obraji si simt ca nu le pot opri. Dar, in urmatoarea secunda, mama vine langa mine si ma ia in brate. Ii simt bratele in jurul meu si ii aud vocea langa urechea mea.
-O sa fie bine, scumpo. Acum doar... plangi.
Imi pun capul pe umarul sau si fac exact cum imi spune. De cateva zile plang aproape in fiecare seara, dar niciodata nu m-am simtit asa bine. Simt ca toate problemele mele, toate durerile ies odata cu lacrimile si ma fac sa ma simt mai bine, iar asta ma bucur cat de cat.
-Te simti mai bine acum, ma intreaba ea, cand suvoiul de lacrimi se mai domoleste.
-Cat de cat, ii raspund.
Si chiar asa e. Tot discursul ei, cu simtitul bine si toate astea, m-a ajutat. Sunt pregatita sa astept, si cu siguranta ma voi intoarce in tabara. O voi face doar pentru el.
Chiar daca a durat doar o vara, a fost prima si cea mai frumoasa poveste a mea. Sper doar ca, la vara, sa il revad. Sa il tin in brate, sa ii simt parfumul, sa il simt pe el. Sper. Imi doresc asta mai mult decat imi doresc sa respir. El e tot ceea ce imi face bine, ceea ce ma face sa fiu mai buna decat am fost vreodata, sa zambesc, sa fiu cu totul altcineva, acel cineva fiind adevarata eu.
-Bine. Vino in casa acum, e mult prea frig afara si-ai sa racesti.
Ma ridic imediat. Chiar daca e un lucru banal, stiu ca si el si-ar dori sa intru acum in casa doar ca sa fiu bine, sa nu mai simt nicio durere. Si chiar daca el nu-si doreste asta, eu vreau sa cred ca asa e. Ca ii pasa de mine si ca ma vrea in siguranta. Cel putin, eu asta imi doresc pentru el. Sa fie fericit, in siguranta, cu zambetul sau sclipitor pe buze, cu oricine langa el. Si, pe langa asta, imi doresc sa nu ma uite, sa ma tina minte drept pustoaica fraiera care l-a iubit cum n-a facut-o nimeni.
Tot ce simt e absurd. Stiu. Dar simt ca asa trebuie sa fie. Trebuie sa ma incred in sentimentele mele, sa vad daca inima mea are dreptate. Si, in plus, speranta moare ultima, nu?
CITEȘTI
Tabăra
Teen Fiction"Fiecare sentiment, de la durere la fericire, de la agonie la extaz, îmi aduce aminte de el. Numai Dumnezeu știe cât de mult îl iubesc și cât de mult vreau să îl simt." Victoria (Shailene Woodley) ajunge într-o tabără de vară obligată de mama ei, cu...
