Tabăra

VII-Jumătate

-Aliniați-vă, vă rog! strigă Zac.

Strigăte și bătăi din palme sau picioare se aud câteva momente, apoi o liniște mormântală se lasă peste terenul de sport. În faţa noastră se creează trei șiruri de adolescenţi, nu cu mult mai mici ca mine. Ne fixează, pe mine, Zac și Rebecca, în timp ce așteaptă să primească măcar câteva cuvinte.

-Sigur aţi aflat că avem un nou coordonator în tabără, așa că nu o mai repet și eu.

Câţiva dintre ei își schimbă replici scurte și priviri furișe, dar nimic mai mult. Nu știu din ce motiv sunt extrem de atentă la ce se petrece în jurul meu, dar esenţialul e că o fac. Probabil că eu aștept un răspuns mai mult ca el.

-Așa că astăzi aveţi ocazia să alegeţi cu cine rămâneţi pentru restul verii.

Între timp, toţi oamenii din jurul nostru se strâng în grupuleţe mici, care se măresc încetul cu încetul, iar în scurt timp se transformă într-un mare cerc de oameni care șușotesc, se contrazic sau ţipă unii la alţii. Și, ca și când cineva ar fi apăsat pe un buton, toată lumea tace și se separă, lăsând un spaţiu considerabil între ei.

-Noi mergem cu ea, spune un băiat din dreapta.

Arată spre Rebecca, iar atunci o mare de râsete și aclamaţii izbucnește din dreptul lor.

-Iar noi rămânem aici, strigă altul din partea stângă.

Rebecca mă strânge de mână cu toată puterea, dar nu realizez asta decât în momentul în care își desprinde mâna de a mea și se îndreaptă spre grupa sa. În schimb, o altă mână o cuprinde pe a mea și nici nu e nevoie să mă uit la persoana respectivă. O cunosc mai bine decât mă cunosc pe mine.

-Succes, Rebecca! strig după ea.

Exact înainte să se amestece printre cei din grupul ei îmi zâmbește larg, își flutură mâna în direcţia mea și îmi trimite o bezea pe care o prind din zbor. Și apoi se face dispărută.

-Iubito, ești bine? Privești în gol de câteva minute bune.

Îmi îndrept de data asta privirea spre Zac, care încă mă strânge de mână. Mă privește la rândul lui, parcă așteptând un răspuns. Oare m-a întrebat ceva și eu pur și simplu am ignorat intrebarea fără să îmi dau seama? Așa o iubită groaznică sunt?

-Scuze, nu eram atentă. M-ai întrebat ceva?

Zâmbește puţin, apoi pufnește în râs. Ce am zis? Dacă aș fi în locul lui și eu aș râde. Cel mai probabil am o mutră de copil prost care se simte vinovat. Uf, stai, așa arăt eu mereu.

-Știi, uneori ești atât de amuzantă când ești confuză.

Își înfășoară mâna stângă în jurul meu și mă îmbrăţișează. Mișcându-se încet, parcă încercând să mă ţină în suspans, îmi atinge într-un final creștetul capului cu buzele și le presează câteva secunde.

-Ce facem azi? întreb eu, după o perioadă.

Mergem unul lângă altul, pe una din multele alei de aici, și nu spunem niciunul nimic. Întrebarea mea sparge liniștea din jurul nostru exact ca o piatră imensă care sparge un geam de sticlă subţire. El se oprește, ceea ce mă face și pe mine să staţionez, încă ţinându-mă în braţe.

-Avem grijă de puștii din tabăra asta. Probabil că o să chiulim câteva ore, dar ăsta e planul iniţial. De ce?

Îmi trec o mână prin păr, iar pe cealaltă o plimb pe suprafaţa pantalonilor mei. Nu sunt scămoșaţi sau murdari, dar nu știu cum mai pot să-mi ocup timpul, iar dacă îmi ridic privirea pentru a mă uita la el o să mă pună într-o situaţie stânjenitoare.

-Eram curioasă, Zac. Haide să... continuăm treaba asta, spun eu.

***

-Lizzie, am nevoie de ajutorul tău.

Fata cu părul castaniu și scurt până la nivelul umerilor se întoarce cu faţa spre mine. Ochii ei ciocolatii îi fixează pe ai mei, având o urmă de îngrijorare și puţină vinovăţie în ei. Asta mă pune pe gânduri. Ce s-a întâmplat de se simte vinovată?

-Ce ai păţit, Vic?

Buzele sale, având o nuanţă mai închisă decât cea obișnuită, se mișcă încet, iar vocea îi este aproape șopită, parcă fiindu-i frică să nu o audă cineva. Își înfășoară o șuviţă mai deschisă pe degetul inelar și o rotește încet. Pare destul de nervoasă, dar încerc să ignor asta. Probabil nu îmi va spune ce a păţit, așa că nu o presez.

-Mă simt cam ciudat să mărturisesc asta...

Las un chicotit scurt să-mi iasă printre buze, apoi le lipesc strâns. Lizzie doar mă privește în continuare, cu o mână în buzunar și cu cealaltă încă în păr. Ceva se petrece aici, iar ea nu vrea să-mi spună, asta e clar.

-Numai mie mi se pare că Rebecca e prea prietenoasă cu iubitul meu?

Întrebarea îmi iese repede de pe buze, destul de încet dar inteligibil. Lizzie devinde pământie când îmi aude întrebarea, iar mâinile încep să îi tremure. Încearcă să spună ceva, dar la naiba dacă îi iese un cuvânt, fie el cât de mic, din gură. Acum, mai mult ca oricând, știu că îmi ascunde ceva nu foarte plăcut.

-Ești mult prea protectivă, Victoria, îmi spune ea. Ţi se pare doar pentru că e iubitul tău. Nu ai de ce să îţi faci griji.

Și pleacă. Fără să îmi spună măcar un cuvânt. La naiba! îmi spun eu în gând.

Nu știu ce Dumnezeu se petrece aici, dar o să aflu. Ceva se petrece cu toţi și pun rămășag că nu e o coincidenţă că toată lumea îmi dă același răspuns. Și pun pariu că mai multă lume a observat ce se petrece.

Picioarele mă ghidează spre o alee mai îndepărtată, pavată extrem de atent cu pietre mari, de un arămiu ca al frunzelor de toamnă. O briză rece adie dinspre sud, iar frunzele copacilor ce ne înconjoară foșnesc odată cu vântul. Știu aleea asta extrem de bine, cu florile sale colorate și cu pomii săi înalţi, care duce spre locul meu preferat din tabăra asta. Lacul.

Fiecare amintire a mea locul ăsta mă duce la lac. Mike, un prieten pe care pot să mă bazez oricând. Zac, băiatul pe care am ajuns să îl iubesc mai mult decât îmi puteam imagina. Robert, cel care a devenit fratele meu mai mare din altă mamă. Nu știu exact de ce am amintiri aici legate numai de băieţi, dar nu le-aș schimba nici pe cea mai valoroasă avere din lume.

Mă așez pe bordura care înconjoară întinderea de apă, de aceeași culoare cu a cerului: un albastru limpede, pastelat, pătat în unele părţi de nori albi, diafani. Soarele face ca apa să strălucesc, iar căldura devine din ce în ce mai suportabilă, odată cu trecerea timpului. Probabil că este mult prea cald pentru perioada asta în zona asta a Angliei, dar pe mine nu mă deranjează.

Picioarele mi se flutură peste apă, iar uneori vârful tenișilor mei atinge suprafaţa lacului. Nu știu de ce mă comport atât de copilăresc. Mă simt prost că reacţionez atât de prostesc. Nu ar trebui să fac atâta tam-tam, dar simt că ceva nu e în regulă, iar dacă asta înseamnă să îmi pierd cea mai bună prietenă... risc.

-------------------------------------------------------------

Și... a veniiiiit! Cu întârziere, dar a venit. Știu că postez greu și altele, dar am motive... bunicele pentru care nu am postat. Oricum, de acum o să postez în fiecare week-end, deci no stress.

Enjoy! x