Tabăra

VIII-Excursie la infirmerie

Razele soarelui mângâie pământul înainte să apună. Aerul este cald și irespirabil, iar eu mă simt amețită. Stau pe unul din scaunele de pe verandă, cu picioarele întinse pe măsuța din lemn lucios. O adiere răcoroasă îmi mângâie pielea lipicioasă de la transpirație. Copiii se plimbă pe alee, cu capetele acoperite de șepci mari. Pielea lor este bronzată, iar zâmbetele lor sunt vizibile de la kilometri distanță. Le simt bucuria ieșind prin fiecare por și, într-un mod ciudat, mă fac și pe mine să zâmbesc.

Dacă aș fi acasă, probabil că m-aș relaxa în pat, cu o cană de cafea și o carte bună, cu Zac plimându-se pe holuri și întrebând unde îi sunt diferite lucruri. Aș zâmbi și m-aș ridica din pat, apoi aș începe să-l ajut. Mi-aș umple fiecare după-amiază cu astfel de lucruri mărunte, cu inima împăcată și fericire în suflet. Și, totuși, nu mi-ar părea rău. M-aș gândi că toate alegerile mele m-au condus acolo, iar viața are ceva plănuit pentru mine.

Încă gândindu-mă la asta, mă ridic de pe scaun și pornesc pe alee. Îmi simt mâinile amorțite, iar privirea îmi este încețoșată. Tot ce mă înconjoară pare blurat, iar, pentru o secundă, uit unde mă aflu. Încerc să mă sprijin de ceva, dar nimic nu-mi apare în cale, așa că rămân în picioare, încercând să nu-mi pierd echilibrul. Când totul începe să devină ireal, îmi revin la normal, mai trează și stabilă ca niciodată. Uimită de cele întâmplate, îmi continui drumul. Ca întotdeauna, picioarele mă poartă în mod magic spre lac, locul în care mă simt confortabil.

—Victoria!

Vocea extrem de cunoscută mie se aude de undeva din spatele meu și mă întorc pe călcâie ca să îl văd. Robert, cu părul prins într-o coadă la spate și un zâmbet imens pe față, se apropie de mine, brațele fiindu-i întinse pentru a mă îmbrățișa. Mă apropii la rândul meu de el și-l las să-și înfășoare mâinile în jurul meu. Capul îmi ajunge doar până la pieptul lui, dar tot mă arunc în îmbrățișarea lui. Simt căldura corpului lui prin materialul bluzei și îi miros parfumul puternic. Simt toate aceste arome și atingeri destul de reconfortante.

—Ce se petrece cu tine, Victoria? mă întreabă el, desprinzându-se de mine.

Ochii săi căprui mă analizează, iar, într-un final, se opresc în dreptul alor mei. Încearcă să-mi zâmbească, cu colțurile gurii aproximativ ridicate, iar ochii încercați de niște cute fine. Dacă l-aș putea privi altfel, probabil că mi s-ar părea atractiv, într-o anumită măsură.

—Nimic. În principiu, am ieșit la plimbare. Profit de câteva momente singură, rostesc eu încet.

—Măcar te simți bine? se interesează el. Te tot clatini pe drum, o dată chiar mi s-a părut că aș fi putut să te adun de pe jos.

Îmi așez o mână pe tâmplă, iar pe cealaltă o îndes în buzunar. Îmi așez părul răzleț de pe frunte pe după urechi, apoi îmi întorc din nou privirea spre Robert. De data asta, zâmbetul i s-a preschimbat într-o privire îngrijorată, ceea ce mi se pare puțin ciudat, iar mâinile i se apropie încet de mine.

—Da, Robert, nu-ți face griji. Probabil că e de la soare, o insolație sau ceva asemănător. Dar îți mulțumesc că îți faci griji.

Ridică din umeri, apoi se apropie de mine și îmi sărută fruntea. Buzele sale se mișcă încet și îmi place senzația asta, chiar dacă nu se apropie nici măcar la kilometri distanță de ceea ce simt când sunt cu Zac. E o diferență imensă, ca de la cer la pământ.

—Doar ca să știi, sunt mereu aici. Poți conta pe mine, bine?

Îmi mai atinge umărul pentru o singură dată, apoi se întoarce pe călcâie și își vede de drum. Pașii îl poartă printre persoanele care se aflau, fără să-mi dau seama, în jurul nostru. Părul îi este mișcat de vânt, dar pare că nu-l deranjează chiar deloc.