Suflet Pierdut(PAUZĂ)

Îmi e dor de el...?

-Harry, eu ar trebui să mă duc înapoi acasă. Ar trebui să fiu acasă în caz că se întorc ai mei, am spus eu după o pauză lungă în care eu și Harry ne priviserăm fără să schițăm un gest.

-Ai dreptate! Și...stai liniștita, Sam, eu nu sunt genul care se dă la fete. Iartă-mă dacă ți-am creat impresia asta.

-E în regulă, am rostit ușor, eu...eu nu credeam asta. Ne mai vedem pe aici atunci!

-Așa sper! Mi-a părut bine, Sammy!

„Sammy? O, Doamne! De ce a spus asta?! Acum cred că tocmai am roșit!", am gândit rapid.

-Ă-ă, e-eu...adică și mie, spusesem eu în vreme ce mă îndreptam rapid spre casă pentru ca Harry să nu mă vadă roșind. Odată ajunsă în casă am rămas sprijinită de ușa de la intrare.

„De ce mă rog îmi fac de lucru? Nu am nevoie de prieteni, pot face totul de una singură! Pot! Pot și fără tată, pot fără prietenii mei, pot și fără iubit!" Până să îmi dau seama, lacrimile fierbinți lunecau ușor, ușor pe obraji în șiruri lungi. Am fugit repede în camera mea-cea prin care intrai în camera de la mansardă, cea de sus nefiind încă mobilată. Camera mea era paradisul meu unde îmi permiteam să fac orice, chiar și să mă ascund sub plapumă și să plâng fără măcar să știu de ce.

La scurt timp după ce m-am mai liniștit i-am auzit pe mama și Mark intrând. Era târziu, dar totuși am coborât în living să vad ce fac. Am decis ca în acea seara să îmi și mobilez camera, ceea ce s-a și întâmplat în două-trei ore. Arăta minunat! Exact ce ți-ai putea dori ca fiind fată! Eram, deci, pregătită să îmi încep noua viața în acest oraș departe de locul în care eu voiam să fiu.

Trecuseră mai mult de trei zile în care nu mai auzisem nimic de Harry- într-adevăr, nici eu nu ieșeam pe afară să văd dacă îl zăresc- așa că m-am gândit că ar trebui să o întreb pe mama. Îmi trecuse repede gândul, căci eram sigură de ceea ce va crede „îți place de el, nu, Sammy?". Îmi era dor de prietenii mei. Cu ei nu mă plictiseam niciodată în vreme ce aici eram complet plictisită și nespus de supărată.

Într-o sâmbătă, Mark și cu mama deciseră să mergem undeva la o cabană în cinstea mutării noastre acolo. Voiau să sărbătorim „noul capitol din viața noastră" care tocmai începuse deja. La început am refuzat categoric, dar apoi am cedat după multele rugăminți ale mamei; am decis că o să le fac pe plac, măcar o dată. Trebuia să mergem mai mult de doua ore cu mașina până la cabana din pădure. Pe parcursul drumului nu am prea vorbit nici cu mama, nici cu Mark. Mă gândeam la Harry. „Îmi e dor de el...Ba nu! Ah! Pe cine încerc să păcălesc? Mă mint singură. Aș vrea să fie ceva între..."

-Sammy? întrebă mama. Nu știu cum reușea, dar mereu îmi întrerupea firul gândirii când mă așteptam mai puțin.

-Da, mamă!

-Ai mai vorbit cu prietenul tău, Harry?

-Prietenul meu? Mamă! Nici măcar nu îl cunosc! „Aș vrea să îl cunosc!"

-Asta nu trebuie să te împiedice în a încerca să îl cunoști, spuse Mark.

-Nu prea cred.., am spus încet. „Aș vrea asta din tot sufletul..!"

-E un băiat foarte de treabă, scumpo! spuse din nou mama aruncându-i lui Mark o privire cu subînțeles.

-Nici asta nu prea cred. „Doamne cât de chipeș e! Chiar cred că e cel mai de treabă tip din căte am cunoscut!"

-Bine. Dacă tu crezi asta, Samantha! zise mama strângându-și buzele într-o linie dreaptă.

-O să ai ocazia să vezi că te înșeli, spuse apoi Mark.

-Cum spuneți voi! Nu aveam nevoie să mă cert cu ei pe subiectul ăsta. Era destul de ciudat.