Suflet Pierdut(PAUZĂ)

Ne mutăm?

Eram doar o adolescentă neștiutoare când eu și mama am decis să ne mutăm din oraș din cauza divorțului ei cu tata. Părinții mei nu se mai înțelegeau de ani buni, însă au ales să stea împreună doar de dragul meu. Acum eram capabilă să înțeleg conflictele dintre ei doi. Mă durea destul de tare să accept ideea că voi crește fără tată, însă de dragul mamei am acceptat această despărțire. Nu eram genul care ieșea; nu mă distram , nici de școală nu obișnuiam să mă ocup. Îmi plăcea doar să scriu, să desenez, să cânt, să mă plimb prin pădurea virgină nedescoperită încă de prea mulți. Eu și tata mergeam mereu la pescuit, locul unde locuiam noi era aproape de râu , iar casa noastră era la marginea pădurii. Știam că îmi va fi greu să mă adaptez la oraș, nu din cauza școlii, ci din cauza agitației, a adolescenților de acolo.

-Samantha, spuse mama, vreau să știi că vei putea să îl vezi pe tatăl tău oricând vrei.
-Știu mamă. Înțeleg! am răspuns.

Adevărul e că nu înțelegeam, vroiam să fiu iubită de ambii părinți, îl vroiam pe tata aproape de mine. El era singura persoană care mă proteja în felul acela masculin și protector, eu neavând niciodată un prieten, aveam mare nevoie de el. Nu mă interesau băieții în mod special, nu pentru că mă consideram inferioară altor fete, era doar pentru că nu aveam nimic special de arătat, nu ieșeam în evidență și îmi plăcea să fiu persoana aceea prezentă, dar care era totuși mereu absentă. Nu pot admite nici că eram cea mai frumoasă fată din liceu, nici măcar cea mai frumoasă din clasă.
Eram o adolescentă normală, de 18 ani cu ochii căprui, părul brunet, înaltă și slabă. Tenul meu era puțin mai închis,dar contrastul dintre păr și hainele mele negre, sau închise pe care le purtam mă făceau să par palidă.
-Sammy, scumpo, ești bine? mama, din nou.
-Da mamă, sunt bine.

Mama mea mă cunoștea cel mai bine. Știa că la întrebarea ,,Ești bine?,, mințeam mereu cu acel ,,Da, sunt bine,, ,așa că a decis să continue conversația.
-Te deranjează faptul că ne mutăm? Îmi pare rău.
-Nu mă deranjează, i-am răspuns privind în gol. Cum de știa mereu că sunt tristă? Poate îi dădeam de înțeles.
Eram în mașină de aproximativ două ore, eram obosită, plictisită și tristă pe deasupra.
-Dar faptul că vom locui cu Mark te deranjează? ~Mark era iubitul mamei, dacă totul avea să meargă bine, viitorul meu tată vitreg. Da, mă deranja, dar nu aveam cum să-i spun adevărul.
-Nu mamă, nu mă deranjează.
Mama mă privi uimită de răspunsurile mele scurte și la obiect, care au întristat-o puțin , așa că renunță la a mai deschide subiectul. Restul drumului până la noua locuință a fost liniștit, niciuna dintre noi nu vorbea. 

Odată ajunsă în fața noii case am știut, zarurile fură aruncate, mă vedeam în fața faptului împlinit. Chiar ne mutăm! Cel mai îngrozitor lucru era că locuința nu era tocmai mică, era o vilă. Nu voiam să ies în evidență, iar vila nu mă prea ajuta, chiar înrăutățea lucrurile. Am coborât din mașină cu cele câteva cutii, celelalte fiind pe drum cu un camion de livrări. Mark avea să vină în curând din câte aflasem. 

-Iubita mea, spuse blând mama, sunt în jur de șase camere aici. Fiecare are baia proprie. Mai e un living mare, holul acesta care duce în bucătărie, iar în sus pe scări spre camere. Ce-ar fi dacă ți-ai alege camera preferată? 

-Oh, sună minunat. Mă duc să văd ce e pe aici, am răspuns. Am urcat scările, care erau mai lungi decât credeam. Am intrat în toate camerele. Nu îmi plăceau deloc pentru că erau prea aproape de mama și Mark. Voiam un loc numai pentru mine, un loc mai izolat de realitate.