Suflet Pierdut(PAUZĂ)

Carnețelul cu gânduri

Era minunat să îl știu aproape de mine, să îi simt inima cum bate, să îi simt respirația caldă pe gâtul meu, să mă pot juca în părul lui.
Simpla lui companie, simplele lui cuvinte, simplele atingeri și priviri mă faceau să simt lucruri cum nu mai simțisem. El era totul, centru infinitului meu de ganduri, centrul existenței mele.
Fiecare parte din corpul meu îi aparține, fiecare gând îi este dedicat. Ochii lui mă trimiteau dincolo de granițele unui om care nu știe ce e iubirea-cum de altfel eram și eu pana nu demult- și așa ajung să mă rătăcesc prin ținuturi nexplorate ale sufletului lui. Îi cunosc fiecare loc al minții, mințile noastre sunt aceleași.
Și totuși, nu cunosteam întocmai tainele iubirii, dar în brațele lui era un tipar diferit de iubire, ceva dupa care tanjeam, dar doar acum, că aveam parte îmi dadusem seama că o căutam.
Tot ce visam, tot ce doream era acum realitate. Visele sunt vise doar până decizi să le faci realitate, iar eu decisem asta, eu și el.
"Ești așa delicată.",spune privindu-mă în ochi.
"Știu.", răspund zâmbind.
"Vreau așa tare să te sărut, dar îmi e frică să nu cumva să te ranesc, ființă plăpândă și mică. Ești asemeni unui boboc de trandafir."
"Iar tu ești asemeni tulpinii care mă sprijină și mă protejează." spun lipindu-mi buzele de ale lui într-o mișcare ritmică.
Îi mângâiam obrajii atât de catifelați, îi zâmbeam jucăuș în timp ce îl trăgeam de câte o bucla din părul său mătăsos.
Fire rebele îi alunecară pe frunte, dar cu grijă, le îndepărtasem.
Era al meu, era sortit să fie al meu, știam asta încă din prima zi în care privirea lui o întâlni pe a mea. Din clipa în care prima picătură de sudoare îmi alunecă pe frunte de emoție, când primul fluture din stomac se născuse, când îmi rosti numele...știusem că oarecum, luptând, voi ajunge lângă el, voi ajunge să îi ating pielea, să îi simt mirosul și gustul permanent de dulce al pielii lui, pofta de mai mult si dorul dupa contactul nostru îmi vor aparține.
"Te iubesc!" spune el.
"Știu." răspund.
"Vreau să fi doar a mea."
"Dar sunt!"
"Stelele și luna nu se pot compara cu lumina ta, știai?"
"Soarele e de departe cea mai strălucitoare stea." spun.
"Iar tu, continuă el, ești cu mult mai strălucitoare  ca ea, îmi luminezi calea..."

Priveam ceea ce tocmai scrisesem în micul meu carnețel de proză scurtă. Îmi plăcea cum suna și poate aveam să îi dau cândva lui Harry să citească, eu nefiind destul de curajoasă să îi spun în față ce simt pentru el. Da, așa e, nu suntem încă împreună, nu i-am răspuns la întrebarea ,,Ce suntem?" încă. Sper să am curajul să îi spun cât de repede, căci ceea ce simt devine tot mai puternic și nu vreau să îl pierd doar din cauza lipsei mele de "bărbăție" tipică.
Am închis carnețelul, m-am întins în pat gândindu-mă la minunatul moment de lângă laguna aceea verde, precum ochii săi strălucitori și plini de speranță.
Mă gândeam de asemenea la ceea ce spusese Harry, încercam să îmi dau seama ce se întâmplase, ce îi cauza acea tristețe profundă.
___________________

Hey, cum vi se pare? Accept critică constructivă și scuze pentru micile greșeli făcute, voi corecta. :)