Suflet Pierdut(PAUZĂ)

Capitolul III: Prietena lui

Am continuat să merg singură pe drumul indicat de Austin.
Era minunat. Uitasem cât e de palpitant să mergi prin pădure, să simți aerul curat și rece, să te plimbi printre copacii pe care eu îi credeam mereu vii, ființe drăguțe care stau și te privesc, care împart razele soarelui în mai multe pete de lumină verde și care dădeau un aer misterios oricărui loc în care se aflau, ca mine!
Curând am auzit sunetul cristalin al unei cascade în apropiere. Suna așa de ademenitor...! Am fugit înspre locul unde credeam ca se afla laguna, apoi l-am zărit. Era el, Harry, privind în gol, întins pe iarbă verde asemeni ochilor săi mirifici. Privea cerul plin de nori albi, pufoși care se mișcau alene. Nu mai știu câtă vreme am stat și l-am privit.
Eram hipnotizată de cele mai frumoase două lucruri: pădurea și Harry.

El se ridica în capul oaselor, se îndrepta spre mașină de unde luase ceva foarte mic. Se duse înapoi în același loc, se așeza în poziție turcească și începu a face ceva ce nu deslușeam.
Abia la vederea unor firișoare de sânge roșu aprins am realizat ca de fapt se tăia. În acel moment am fugit spre el țipând asemeni unei persoane care fuge după idolul ei, da, el era idolul meu. O știam acum, deoarece când sângele lui începu să curgă ușor inimă mea aproape se opri, iar durerea simțită de el îmi devenea cunoscută.
-Harry!,am țipat.
-Sam?, mă întreba speriat.
-Harry, oprește-te!, am zis ajungând lângă el, aruncându-mă în genunchi. I-am luat brațul între mâinile mele și priveam cum sangele lui curgea.
Nu era mai mult decât o tăietură superficială, făcută doar pentru început. Nu încăpea îndoială că dacă nu ajungeam acolo la timp ar fi continuat cu mult mai mult.Dacă aş mai fi visat ceva timp, fără să îmi dau seama ce făcea...
-De ce?, am șoptit.
-Sam, eu...
-De ce?, am crescut intensitatea vocii printre dinți.
-Câteodată decad, simt nevoia să plâng, să mă descarc, așa că fac asta.
-Pentru Dumnezeu, Harry! Mai bine plângi!
-Nu! Asta înseamnă slăbiciune..iar lama, ea e prietena mea.
-Nu! Asta, am spus arătând spre tăietură, e o slăbiciune.
-De unde știi dintr-o dată așa de multe despre tăieturi, hă?
-Harry, știu mai bine decât crezi, am răspuns privind cum brațul sau era plin de semne, cicatrici pe care nu le văzusem fiind prea oarbă să îmi pese.
-Sammy! Doar nu...?, mă întrebă speriat. Îmi luă brațul drept, negăsind nimic, îl lua pe celălalt și rămase uimit.
Îmi priveam brațul care era plin de cicatrici urâte, altele mai vechi, altele mai adânci.
-Trist, am șoptit.

Harry își îndreptă privirea spre mine, se uita exact în ochii mei, apoi -eu fiind efectiv de acord- se apropie de mine și mă sărută.
I-am răspuns la sărut de data asta. Când ne dezlipisem buzele din sărut pe chipul lui era o mică lacrimă pe care i-am șters-o cu mare grijă.
-Ce suntem noi, Sam?
-Persoane deprimate, am răspuns ridicând din umeri.
-Nu, nu, nu...Noi doi!
-Mă tem că nu știu răspunsul...
-Ah.
-O să îți răspund, dacă îmi spui de ce te-ai tăiat.
-Simplu, viața mea, tot...
-Hay! Ce îmi ascunzi? Poți să îmi spui orice!
-Sam, sunt un nemernic şi aş fi şi mai nemernic dacă ti-aş spune.
-Ce vrei să spui?
-Nu e nimic important...

Harry mă luă în brațe, iar eu începusem să mă joc în părul sau cârlionțat. Era așa liniște, era perfect! Eu, el și pădurea!