Felii de psihoză

Ud.

Mă atârn de parchet pe-o stalactită și în peșteră e ud,

jos e rece ca lumina și afară iarba-i mamut, siluete de mastodonzi matematicieni

plutește-n picuri vânătă rana și un sfert de piatră ce-am avut și n-am putut dezatașa

după ce pic de jos promit să mă ridic pe-o caserolă cu lună lichidă

și-n colț de întuneric mi-am numit stalactita Tronson.

Tronson era bărbierit în V, avea o strachină mare pe cap și personalitatea în buzunar,

personalități multiple și amintiri uitate-ntr-o pungă de rafie în care primise zacuscă.

L-am întrebat cum își câștigă existența, poate pot să-l ajut, să punem de-un job decent

și așa l-am angajat ca dulap. 

Sunt un frumos liliac-colibri, psihologic vorbind, sunt mut.

Să îmi arunci privirea mea ultrasonică-napoi la mine, pot să jur că nu mă uit.

Fac alunițe de căldură pe blană și mă mângâie un câine pe cap,

acum o oră asta-mi era viața și atât de palpitant să ardă 

o sută de grame de concediu, într-o sobă în timp ce eu v-am spus o poveste reală.