Aștept de-o viață să nu mai aștept ceva și-acum tot ce nu aștept îmi spune s-aștept.
Mă adresez de la un timp unei instanțe referențiale pe care în lumea reală aș numi-o mai simplu -adică "bă".
Dar cum nu există și o privesc de parcă ar fi una dintre șosetele mele private,
mărturisesc cu un ochi închis și-o mână la spate că uneori întunericul ei strălucește cât o sută de faruri de Dacie 1310 în mintea mea închisă de alte gânduri și lanț.
Te dizolvi banal în propria ta aroganță care se bate cu hipotalamusul meu de artistă încă vie.
Și-mi mângâie retina doar o pungă de plastic ce trece pe stradă, în vânt
de parcă ar avea decapotabilă. Cu cât plastic din ăsta poți face puțină mașină?
Multe pungi sinucigașe, dar asta e altă poveste, mai tristă.
Toate arterele din oameni conduc într-un singur creier.
Orice țânțar moare dacă bea insecticid în loc de globule roșii proaspete-n carne,
iar noi, banali, morți și-aproape goi în ego, prin orașe luminate artificial..
cumpărăm minutele pentru a ne privi unii prin alții în ochi,
ni se dau gratis secundele prin care murim.
CITEȘTI
Felii de psihoză
PuisiVreau să știu cum va fi să dau mâna cu eternitatea. Și când voi afla, din mine nu vor mai rămâne decât litere și foi.
