I-am pus pe năsuc o bucată de iubire industrială -nu ca cea a lui Eminescu,
noi nu simțim la fel-
acum un an
poate șase sau cinci că ieri știam.
Și iată - ce plină e lumea, atacă cu gol, vrem mai mult,
nu oferim nimic.
Și pe timpane mi se așază o măduvă de lemn, pe retine sunete de deshidratare.
Cât de mare e copita de cal, sprijină-mi ideile cu ea.
Foșnește fierul - ascult cu pagubă,
vin cu viteză.
Tramvaiele sângerează până la os, se face hemoragie în cartier
și mor patronii de magazine.
Nu zău-
e noapte. Și e carantină.
Scriu tâmpenii.
Am o stare mov spre bej și înapoi de 49 de ori.
Invoc mortăciuni fără expresii faciale,
tremur de la o cafea pe care am băut-o acum o lună
și azi am uitat că am făcut-o, o să mi-o notez pe pleoapă.
Și jos, cât mai jos, în pod mă cațăr în jos și susul e sus,
spun că pot să iubesc mult.
Tu mă iei în serios?
CITEȘTI
Felii de psihoză
PoesíaVreau să știu cum va fi să dau mâna cu eternitatea. Și când voi afla, din mine nu vor mai rămâne decât litere și foi.
