Jocul iubirii |F.F. G-Dragon|

Epilog

Ma aflam in fata mormantului ei, avand in mana un buchet imens de trandafiri albi.
Am asezat buchetul pe pamantul uscat, apoi am analizat inca o data crucea mare, de piatra, pe care era scris numele ei.
Am incercat sa nu plang, am incercat sa ignor durerea din piept, am incercat sa respir. Eram mai mult decat ranit, mai mult decat distrus.
"Cat timp a trecut?"
Vocea imi era cunoscuta, dar n-am putut realiza ce persoana se afla in spatele meu.
"Doi ani." am raspuns, dand din umeri, de parca as fi incercat sa astup durerea cu nepasare.
Dar imi pasa mult prea tare. O iubeam mult prea tare. Si nu as fi putut vreodata sa ascund aceste lucruri, erau sentimente prea puternice pentru a fi controlate.
"De doi ani vii aici zilnic, aducandu-i un buchet de trandafiri albi. Si plangi, privindu-i numele scris pe cruce. Nici mie nu-mi vine sa cred, Ji. Nu-mi vine sa cred ca flacara vietii ei s-a stins atat de repede." a spus pe un ton calm, bland si indurerat.
Era Etsu. Mainile ei s-au infasurat in jurul bratului meu drept, strangandu-ma cu putere.
O iubise pe Kiko, tot ce a vrut a fost sa o protejeze, sa o creasca in cele mai bune conditii; sa-i creeze viitorul pe care parintii ei nu i l-au putut creea. Parea o femeie rea, poate chiar era una, dar a suferit mult canf a murit Kiko. Si-a revenit, cu timpul. Eu, insa, m-am afundat tot mai mult in durere. De fiecare data cand incercam sa uit, durerea ma lovea si ma dobora din nou, scufundandu-ma in amintiri, in iubirea ce s-a spulberat odata cu plecarea ei. S-a spulberat, s-a spart, si acum cioburile ce au ramas in urma imi intra in suflet, facandu-l sa sangereze incontrolabil. Si pentru asa ceva nu exista leac.
"Crezi ca ea ar vrea asta, Ji?" a inceput Etsu, cu capul sprijinit de umarul meu. "Crezi ca ea isi doreste ca tu sa fii distrus?"
"Ea nu mai e!" am urlat, facand-o sa tresara si sa imi elibereze bratul. "Kiko nu mai e! Acum nu e vorba de ce vrea ea, ci de ce vreau eu!"
"Si ce vrei tu, ha?" a strigat la randul ei, dand haotic din maini.
"Sa o astept! O sa o astept aici pana va veni!" mi-am secat plamanii tipand asta.
Fata ei nu mai era nervoasa, ci indurerata. Ma privea de parca i-ar fi parut rau pentru mine.
Furia mea s-a transformat din nou in durere. Am inceput sa plang, acoperindu-mi fata cu mainile.
"Nu se mai intoarce, nu?" am intrebat pe o voce stinsa, demna de mila.
"Nu." a dat Etsu din cap, muscandu-si buza de jos pentru a incerca sa-si opreasca lacrimile, ce incepusera sa-i curga suroaie pe obraji.
Stiam ca Kiko nu se va mai intoarce vreodata, dar pana atunci n-am avut puterea sa o recunosc.
Voiam sa se intoarca. Sa se intoarca inapoi la mine. Sa o pot strange in brate si sa ii spun cat de dor mi-a fost de ea. Sa o ating, sa o sarut, sa ii aud vocea... Voiam sa mi se mai dea o sansa sa o iubesc; sa ne iubim...
"Trebuia sa se termine cumva, nu? Nimic nu dureaza pentru totdeauna." a dat din umeri, suspinand.
"Te inseli." am privit crucea, de parca as fi dorit ca Kiko sa ma auda in acel moment.
"Iubirea mea pentru ea va dura. Adica da, o sa ma casatoresc, o sa am copii, o sa am o familie. Dar o voi iubi pe Kiko. O voi iubi pentru totdeauna."