Jocul iubirii |F.F. G-Dragon|

Capitol 25

"Pacienta s-a trezit din coma. Momentan, putem lasa doar e persoana sa intre. Pe parcursul urmatoarelor zile, cand va fi intr-o stare mai buna, vizitele vor fi mai dese." ne-a anuntat o asistenta.
M-am uitat in ochii lui Etsu, ezitand. Nu stiam daca nu cumva voia ea sa intre. Voiam sa o vad pe Kiko, dar... nu pe un pat nenorocit de spital...
Etsu mi-a facut semn din cap, iar eu m-am ridicat in picioare, luand de pe scaunul din dreapta mea buchetul cu trandafiri albi pe care il cumparasem. Trecusera doua zile de la operatie si ma simteam oricum destul de prost. Kiko adora trandafirii... M-am gandit ca... o va inveseli...
Am urmat asistenta pana in sala in care statea Kiko. Cum a deschis usa, i-am zarit trupul micut si slabit respirand greoi, dar fara masca. Parea ca pieptul ei se va rupe la fiecare expiratie, ceea ce m-a facut sa ma simt de o mie de ori mai ingrozitor. Era hranita prin perfuzii, pe care le avea in ambele maini. Voiam sa o ajut, voiam sa sufar eu in locul ei. Preferam sa mor decat sa sufere ea. Dar nu puteam face nimic. Si asta ma distrugea. Ma distrugea faptul ca nu o puteam ajuta, ca puteam doar sa privesc cum o doare.
Asistenta a inchis usa in urma sa, plecand. Eram doar eu si Kiko in sala aceea si faceam tot posibilul sa nu izbucnesc in plans.
"Kiko?" am soptit, sperand ca, daca dormea, sa nu o trezesc.
"Ji..." a zis, vocea ei fiind la fel de slabita ca ea.
M-am asezat pe scaunul de langa patul ei, nestiind ce sa fac. Tineam trandafirii la piept, pentru ca nu-mi permiteam sa ii las pe jos. Si-a deschis incet ochii,  chinuindu-se sa o faca. Am facut contact vizual, iar ea a zambit:
"Stii? Iubesc trandafirii albi." a ras.
Desi era in starea aia deplorabila, ea continua sa rada, continua sa vada numai lucrurile bune in orice. Si era al naibii de frumoasa cand zambea. Era superba.
Nu am stiut ce sa spun, asa ca doar am inceput sa zambesc. Zambeam, holbandu-ma la ea.
"Crezi ca ma voi face bine?"
Expresia ei devenise trista, iar tonul era unul serios. Era ca si cum ma avertiza ca nu va mai trai, dar voia sa imi stie parerea oricum.
"Normal ca te vei face bine. Da, te vei face bine. Si totul va fi si mai frumos ca inainte. O sa fim fericiti si-"
M-a intrerupt, incepand din nou sa rada:
"Te-ai casatori cu mine?"
Ma privea adanc in ochi, dorind sa fiu sincer cu ea. Stiam amandoi raspunsul, dar Kiko voia sa il auda.
"Te-as cere de sotie chiar acum, daca as avea inelul la mine."
Am ras amandoi chiar si mai tare ca inainte, dar eu spusesem adevarul.
Acum cateva luni nici macar nu voiam sa aud de casatorie. Mi se parea o tampenie, dar acum, ca o cunoscusem pe Kiko, mi se parea ceva fantastic. Sa iti unesti sufletul cu cel al persoanei iubite. Pentru totdeauna.
"Te iubesc." am zis, aplecandu-ma si apasandu-mi incet buzele peste ale sale.
"Si eu te iubesc, Ji."

In ziua aceea nu m-au mai lasat sa intru sa vorbesc cu ea. Trebuia operata din nou cat de curand, cand corpul ei avea sa-si revina cat de cat dupa operatia tocmai facuta. Am fost anuntati ca starea ei se imbunatateste, dar ca era prea slabita pentru a mai primi vizite.
Cu toate astea, eu si Etsu am stat in permanenta in sala aceea de asteptare. Ji-eun si Chaerin ne mai aduceau de mancare sau ne mai aminteau ca trebuie sa mancam. Nici ceilalti prieteni de-ai mei nu au lipsit, fiindu-ne alaturi.
Era mai usor si ma facea sa ma simt mai bine faptul ca si altii simteau durerea pe care o simteam eu, dar preferam sa n-o simt deloc. Preferam ca Kiko sa fie bine. Era tot ce voiam...

Au trecut alte doua zile linistite, in care am zacut pe scaunul din sala de asteptare. Etsu, obosita, isi sprijinise capul de umarul meu, pentru a putea dormi. Parul blond ii acoperea fata, dar simteam cum trupul ei respira.
Adormise, cand niste asistente si multi doctorii au venit in graba spre sala in care era internata Kiko. Etsu a tresarit din cauza zgomotului si a agitatiei din jur, ridicandu-se brusc, iar eu am facut la fel. M-am indreptat in fuga spre o asistenta, iar Etsu a inceput sa urle la niste doctori, ce nu o bagau in seama.
"Ce s-a intamplat?" am intrebat, speriat de moarte.
"Pacienta a facut stop cardiac. Niste vase ale creierului s-au spart si inima s-a oprit brusc. Trebuie sa o operam. Acum."
'
Am cedat psihic. Pur si simplu am cedat. Am inceput sa plang si sa tremur incontrolabil.
"Dar nu si-a revenit! Daca corpul ei nu va rezista la operatie?" am strigat, printre lacrimi.
"Trebuie sa incercam! Nu o putem lasa sa moara fara sa incercam sa o salvam!" a urlat inapoi, trecand de mine si intrand in sala.
Am ramas acolo, pe holul spitalului, tipand si plangand, de parca lumea mea tocmai se distrusese.
Trebuia sa traiasca...