Jocul iubirii |F.F. G-Dragon|

Capitol 23

Eram in sala de asteptare a spitalului de doua ore. Stateam pe un scaun si asteptam sa ma anunte cineva ca Kiko era bine. Voiam sa o strang in brate, voiam sa o sarut, voiam sa simt eu ce simtea ea acum. Asteptam vesti bune despre Kiko, ca o puteam duce acasa. Voiam sa iasa pe usa pe care o dusesera doctorii, sa-mi sara in brate si sa-mi spuna sa ne intoarcem acasa, pentru ca acum totul putea fi bine din nou.
"Ji?"
Am tresarit la auzul numelui meu. Cand am privit in sus, fata zambitoare a lui Chaerin m-a intampinat, iar aceasta mi-a oferit o imbratisare calda. Se afla cu fata cu care discuta in curtea casei mele si cu Seungri.
"Kiko e bine?" m-a intrebat, luand toti trei loc langa mine.
"Nu stiu..." am soptit, incercand sa raman calm. "I s-a facut rau dintr-o data. A vomat, nu se mai putea tine pe picioare... Agh, la dracu, nu stiu!" am urlat.
"E ok, calmeaza-te. O sa fie bine." a zis Seungri, incercand in zadar sa ma linisteasca.
"Ceilalti vor ajunge din clipa in clipa." a murmurat Chaerin, mai mult pentru ea.
"Ceilalti? De ce vin?" m-am incruntat, incercand sa-mi maschez durerea.
"Poate nu suntem cei mai draguti prieteni, dar ne pasa de tine, ne pasa de ea. De-aia vrem sa fim aici." mi-a explicat Seungri, foindu-se pe scaun.
Stiam cat de mult tineau la mine. Stiam ca, in ciuda comportamentului lor, aveau sentimente, puteau iubi si puteau fi raniti. Erau la fel ca mine, inainte sa o intalnesc pe... ea. Totul s-a schimbat cand a aparut Kiko. S-a schimbat in bine. Mi-a aratat cat de frumos e sa iubesti si sa fii iubit. Si din cauza ei viata mea a devenit absolut perfecta. Ea nu era bine acum, nu stiam nimic despre starea ei de sanatate si simteam ca o voi lua razna daca voi mai avea de asteptat mult timp. Trebuia sa stiu in ce stare se afla.
"Dumneavoastra sunteti domnul Kwon Ji Yong?" o voce ragusita m-a trezit din gandurile mele.
Mi-am ridicat privirea si am zarit un barbat de barsta mijlocie, imbracat in halat alb. Eram atat de preocupat de Kiko incat nici nu-i observasem prezenta. Trebuia sa fie un doctor. Trebuia sa imi spuna despre Kiko, despre faptul ca ea era bine. Simteam ca trebuie sa fie asa, ca ea trebuie sa fie bine, pentru ca merita asta.
"Va rog sa ma urmati. Vreau sa discut ceva important cu dumneavoastra intre patru ochi, si o sala de asteptare nu mi se pare locul potrivit."
Am incuviintat din cap si m-am ridicat de pe scaun, ignorand privirile prietenilor mei si urmand barbatul pe holul lung al spitalului. S-a oprit in dreptul unei usi mari si albe, deschizand-o si poftindu-ma inauntru. Era, probabil, biroul lui sau ceva de genul, luand in considerare aspectul elegant si profesional al acestuia. M-am asezat pe un fotoliu de piele, iar el s-a asezat in spatele biroului de lemn masiv, cautand niste documente. Si-a dres vocea si si-a mai aranjat o data ochelarii de vedere, apoi m-a privit in ochi si mi-a vorbit cat de serios a putut:
"Domnule Kwon, sunteti fratele vitreg al domnisoarei Kwon Mizuhara. Tatal dumneavoastra a murit decurand si mama vitrega a domnisoarei este plecata din tara, deci sunteti cea mai apropiata ruda in momentul de fata. O vom anunta si pe mama vitrega a pacientei de starea acesteia, dar trebuie sa va spun ca este foarte grav. I-a fost descoperita o tumoare pe creier. Corpul ei pur si simplu a cedat. Trebuie sa o operam de urgenta."
Inima a incetat sa imi bata, imi era rau, imi venea sa vomit. Aveam impresia ca toata camera se invartea cu mine si ca voi lesina in orice moment.
"Pacienta a intrat in coma. Cancerul de care sufera a distrus-o. Trebuie sa intervenim acum." a continuat.
"Atunci de ce dracului mai stai in fata mea, privindu-ma si vorbindu-mi?" am urlat cat de tare am putut, ridicandu-ma din fotoliu si dand cu pumnul in masa.
"Avem nevoie de semnatura dumneavoastra pentru operatie." a spus, pe un ton calm.
Asa ca am semnat. Am semnat fara sa citesc ce acte semnez, am incercat sa ma calmez, sa ma gandesc ca va fi bine. Kiko avea cancer. Kiko avea cancer. Cum permisesem sa se intample una ca asta?!

Imi amintesc urmatoarele ore ca prin ceata... Targa pe care era asezata Kiko. Fata ei era palida si faptul ca respira cu ajutorul unor aparate, cu ajutorul unei masti. Era inconstienta, doctorii impingeau targa spre sala de operatie. Arata deplorabil, cu cearcane mari si parul ravasit, cu pielea alba ca varul si cu corpul slabit. Si cu toate astea, Kiko ramasese cea mai frumoasa fata pe care o vazusem. Si o iubeam. O iubeam mai mult decat orice pe lume. Trebuia sa traiasca. Pentru mine.