The Good Girl's Bad Boy

9. Michelangelo ar fi omorât să facă o statuie după mine. (editat)

9. Michelangelo ar fi omorât să facă o statuie după mine.

Uram să recunosc, dar avea dreptate. Chiar aveam cea mai teribilă durere de cap posibilă. Imediat ce m-am trezit în patul meu cufundată în perne și plăpumi am încercat să-mi aduc aminte de evenimentele petrecute aseară, dar tot ce puteam să-mi aduc aminte era Maven, scurta lui ceartă cu Jordan și cât de mult băusem.

Jordan.

Nici nu voiam să știu ce credea despre mine în momentul de față; asta pentru simplul fapt că mă durea prea tare capul și aveam să-mi prăjesc și ultimii neuroni funcționabili. Cine zicea că băutul e amuzant clar nu suferise consecințele următoarei dimineți.

Mi-am făcut un duș cu mare dificultate, întrebându-mă dacă avea măcar rost să merg azi la liceu.

- Cum o să fac față orelor de matematică mahmură? m-am întrebat în timp ce-mi prindeam părul încă umed într-un coc. Știam că în momentul în care aveam să-l desfac avea să arate dezastruos.

Dacă până acum Jordan credea că hainele mele sunt oribile, atunci eram curioasă ce va zice despre ăstea: un hanorac cu trei mărimi mai mari ce avea un citat din Percy Jackson: "It's hard to enjoy practical jokes when your whole life feels like one." -- mă gândeam că era o bună ocazie să-l port -- împreună cu o pereche de pantaloni de casă și ghetele mele de iarnă, cu toate că mai erau câteva luni până atunci. Eram prea amețită să-mi pun lentilele de contact așa că mi-am luat direct ochelarii cu ramă retro, făcându-mă să arăt ca o ciudată cu normă întreagă.

Doamne, până și eu știam că arătam teribil.

Eh, aia e.

- Mișcă-ți fundul ăla mai repede dacă nu vrei să întârziem! strigă Jordan în timp ce coboram din camera mea, asigurându-mă că am toate cărțile la mine.

- Sunt gata, nu mai striga!

Ying și Yang se jucau cu o minge în living, frecându-și din când în când capul una de alta. Uneori mă întrebam dacă în viața reală există iubire atât de profundă precum cea a pisicilor.

Spre eterna mea uimire, Jordan îmi pregătise și mie micul dejun, împreună cu o mulțime de remarci răutăcioase asupra hainelor mele. Nu se oprea din comentat în timp ce mâncam, făcând din când în când o pauză să mai râdă puțin. Nemernicul.

- Serios, cine te lasă în primul rând să-ți iei hainele ăstea?

- Nu știu, probabil aceeași persoană care a avut impresia că ești suficient de stabil mental încât să fii liber în societate.

După încă alte câteva replici urâcioase și înghițituri din delicioasa omletă făcută de el -- surprinzător nu era otrăvită -- am lăsat furculița jos și le-am dat resturile pisicilor care păreau mai mult decât fericite să o termine. Asta îmi câștigă o privire urâtă din partea lui, de parcă făcusem o infracțiune.

- Când a fost ultima oară când ai mâncat, Thalia?

Simplele lui cuvinte îmi provocară fiori pe șina spinării iar inima-mi bubuia în piept, de parcă era o bombă gata să explodeze. Nu, era imposibil. Nu luam decât micul dejun cu el, atât. N-ar fi avut timp să-mi analizeze obiceiurile.

Asta e doar paranoia ta, Thalia, mi-am repetat eu în minte. Însă privirea lui serioasă și insistentă mă făceau să mă simt atât de vinovată, de parcă făcusem ceva cu adevărat rău. Mi-am înghițit nodul din gât și l-am privit batjocoritor.

- Ieri, bineînțeles. Ce fel de întrebare mai e și asta?

- Una destul de relevantă, de fapt. Știu asta pentru că nu te-ai atins de nimic din frigider.