The Good Girl's Bad Boy

7. Parcă sunt blestemată. (editat)

7. Parcă sunt blestemată.

- Dar ce--

- Nu.

- I-ai vă--

- Taci.

- Era blondă?

- Jordan!

Continuă să râdă în timp ce strângea niște pahare de plastic de pe masă. Spre fericirea mea, toată lumea își luase tălpășița după ce scosesem acel țipăt zdravăn. Eram acoperită până-n gât cu o pătură, nereușind să-mi scot acea imagine din cap. Oh, cât mi-aș fi dorit ca Lucy să fi rămas, dar din nefericire părinții ei aflaseră de petrecere și a trebuit să se întoarcă acasă la ea, lăsându-mă cu Jordan pe cap.

- Nu înțeleg oricum de ce ai țipat. Nu e ca și cum ai văzut vreo crimă sau ceva.

- Erau în patul meu!

- Mare chestie. Schimbă așternuturile.

- Eu nu mai dorm acolo.

Se trânti pe fotoliul de lângă mine, frecându-și tâmplele. Probabil era extenuat după seara asta, și să nu mai vorbim de faptul că făcuse cât de cât curățenie după ei.

- Camera mea e suficient de mare pentru amândoi.

- Nici în visele tale, scumpule.

Mi-am terminat cana cu lapte și m-am întins confortabil pe canapea, uitându-mă la Supernatural. Era trecut de miezul nopții iar mâine aveam ore.

Minunat.

Nu era un secret ce se întâmplase în seara asta, și toată lumea mă va lua mâine peste picior pentru că stricasem petrecerea. Era adevărat, totuși. Mă simțeam vinovată că-i stricasem petrecerea lui Jordan dar el nu părea absolut deloc afectat de incident. Ba din contră, era teribil de amuzat.

- Îmi pare rău că ți-am stricat petrecerea, am reușit șă-i spun. Știam că voiai neapărat să dai una iar asta... Nu a ieșit prea spectaculoasă. Chiar îmi pare rău.

Vorbele mele îi stârniră cu adevărat interesul, pentru că mă privea mirat, căutând probabil vreo urmă de ironie în vocea mea.

- De ce îți ceri scuze?

- Păi, ți-am spus, pentru că ți-am stricat petrecerea.

- Ești naivă, chicoti el. Nu-i nevoie să-ți ceri scuze. Ba din contră, eu trebuie să-mi cer scuze. Trebuia să fiu mai atent la ce se întâmplă.

Am schițat un mic zâmbet înainte să-mi așez capul pe pernă, gata să adorm.

- E în regulă, am căscat eu. E în regulă...

***

Iubeam școala. Bine, asta sună puțin deplasat - iubeam cunoașterea și necunoscutul, nu profesorii sau colegii. Îh, pe ei îi detest complet. Dar iată-mă aici, în liceul meu preferat, alături de cele mai minunate persoane din lume ce continuau să mă trateze ca pe un gunoi.

- Frumos pulover, de la ce cimitir l-ai furat?

- Hei Thalia, am auzit ca ai niște sâni frumoși, ne faci o demonstrație?

- Oare ce face în timpul ei liber? E atât de singură...

Am învățat de-a lungul anilor să ignor tot ce spuneau în încercarea de a mă proteja pe mine. Nu realizasem însă că toate acele vorbe îmi afectau și subconștientul, ce mai târziu îmi enumera toate imperfecțiunile mele, spunându-mi că era ceva greșit la mine.