20 februarie 2016. O zi de sâmbătă. M-am dus să mă întâlnesc cu niște colegi pentru a face un proiect la română. Toate bune și frumix până când am terminat şi m-am dus în stație.
Acolo m-o acaparat o babă care stătea prin cartieru' meu şi îmi explica (,) că decât să dea banii pe un covrig, mai bine mâncă acasă. O aprobam, ce drecu' să-i fac? Să o arunc în fața mașinii? Puteam. Să o dau la porumbei? Puteam face şi asta.
Încă 9 minute până îmi venea autobuzu'. Încă 8. Încă 7. Era cam liniște. Cam obișnuit. Cam plictisitor, îmi ziceam.
Şi parcă Divinitatea aia, m-o auzit şi mi-o zis: A vrei acțiune, las' că-ți dau eu de te saturi. Eu aş fi râs, normal, dacă aș fi auzit. Adică, ce poa' să se întâmple? Să plouă cu cocalari? Nu m-ar uimi.
Aşa că mă mai plimb eu de colo-colo prim stație ca să mai treacă timpu. Următoarea descoperire m-a făcut să-mi doresc să ajung cât mai repede acasă şi să-mi dau foc la bocanci când încă îi mai am în picioare ( ik brvtal): o pizdă de vreo 13-14 ani cu un palton roz şi bocanci Steel burgundy de 8. ( hai, Baalphegor, mai zi ceva dacă mai poți)
Pizdulica trece pe langă mine cu un aer ce striga: Şi ce dacă tu ejti d-aia satanistă cu metale şi nemetale şi te îmbraci ca o cioară - neagră ca smoala - eu îs mult mai colorată şi kawaii. Și mai ales granj.
Reacția mea o fo': păi nu o fo'.
Nu o fo' că nu putea fi. Chiar nu putea. Nu mai știam ce să zic.
Așa că fata-pizdulice-cu-palton-roz-şi-bocanci-steel, dacă vezi asta, mă doare pe langă pulă, dar fă-ne o favoare şi spânzură-te că abia așteptăm să scăpăm de d-astea granj, nu-ți fa tu probleme.
