Lovesick Fool

1. Hey Angel

"Ritmul, Matt !" am urlat, dând cu piciorul într-un amplificator de la chitara lui Victor."Nu o să iasă nimic dacă nu știți să mergeți toți odată cu ritmul ! La dracu', Abel, credeam că ai învățat bine beat-ul. Te pierzi pur si simplu înainte de refren."

Mi-am trecut mâna rapid prin păr și am verificat cablul de la chitara lui Victor, înainte să dau din nou tonul și să încep să cânt la clape. Totul suna perfect până la refren. Matt pierdea complet ritmul, iar Abel se încurca și rămânea stană de piatră în fața tobelor sale. Așa nu mergea. Doar două zile ne despărțeau de spectacolul de începere a școlii, iar noi nu am fost în stare nici până acum să avem totul pregătit. Colac peste pupăză, solista noastră a decis că nu are ce căuta pe o scenă alături de patru ciudați îmbrăcați în negru, așa că ne-a lăsat baltă. Partea vocală o va cânta Matt, mai mult sau mai puțin pe lângă toată linia melodică.

"Acasă toată lumea. Luăm mâine de la capăt. Dacă nu ne iese, cu părere de rău, dar ne retragem din spectacol." le-am zis ridicând din umeri și ocolindu-mi orga pentru a ajunge la prize. "Strâng eu."

"Frate, vrei prea mult ! Iese bine, dar nu știu ce faci de mereu auzi că ba unul nu e pe ritm, ba altul a greșit acordul. Oamenii greșesc, știi ? Și nu toți cei prezenți la spectacol sunt așa niște experți în muzică ca tine, olimpicule !" se răsti Matt la mine, dar eu l-am ignorat complet.

Dacă nu se auzea bine, nu se auzea bine, punct.

Și-au luat toți rucsacele și au ieșit din sala de repetiții a trupei the Monarchy aka camera femeilor de servici din școală.

Poate e vina mea. Poate am ales o melodie prea grea și dacă aș face câteva ajustări... Dar eu cum de pot să o cânt fără să mă încurc de la cap la coadă ? E vina lor. E total vina lor. Și ar face bine să remedieze asta până mâine.

Idioții nici măcar nu și-au luat instrumentele acasă.

Am început să strâng cabluri și să acopăr stativele cu bucăți de material uzat. Mi-am strâns repede foile cu partituri și penele de chitară uitate de Victor. Mereu strâng după ei. The Monarchy pentru Abel, Matt și Victor e o chestie de distracție, o activitate extra-școlară care îi ține departe de plictiseală. Pentru mine, trupa noastră este ceva serios. Pâna acum ne-am descurcat de minune. Am avut doar câteva apariții, la un show din centrul orașului și la sfârștitul anului școlar. Acum era încă o ocazie să ne facem cunoscuți de mai multă lume: toți elevii noi, părinții, noii profesori.

Dar dacă o să ne prezentăm acolo la fel cum a decurs repetiția de azi s-ar putea să ajungem virali pe internet pentru cea mai desincronizată trupă.

În sfârșit terminasem de aranjat instrumentele la locul lor, așa că mi-am luat rucsacul și am stins luminile, ieșind din cameră. Holul școlii era imens pe lângă locul unde repetam noi, însă doar acolo ne-a permis directoarea să stăm.

Am traversat holul și am coborât la parterul clădirii, unde era plin de tineri cu părinții lor, așteptând să între la secretariat.

Am încercat să mă strecor printre ei, deși aveam chitara mea acustică în spate și nu voiam nici măcar să atingă cineva husa ei. Două femei plinuțe se împingeau una în alta și dădeau din coate, iar una dintre ele mă lovi exact în stomac. Am icnit încet, dar nu am lăsat să se vadă prea multă că un tip de un metru nouăzeci tocmai a fost lovit rău de o dolofană.

Exact înainte să ies din marea de oameni, m-am împiedicat de un picior sau prag, nu pot spune, și am făcut câțiva pași împleticiți în față, punând mâinile la timp pe un perete, înainte să cad și să mă fac cu totul de râs. M-am reechilibrat și mi-am așezat hanoracul, apoi m-am uitat în spate să verific dacă a văzut cineva cum mă împiedic ca o fată. Nimeni nu era atent la mine când se împingeau cu toții unii în alți. Dumnezeule Mare, nu trebuie să te înghesui atât ca să vezi ce profesori va avea copilul tău, când oricum vei afla peste două zile.

Am auzit un chicot drăguț și m-am uitat în jurul meu, dar nu descopeream sursa. Ce știam sigur era că oricine ar fi fost, râdea de mine și de aproape-căzătura mea. Am ridicat din umeri și am mers mai departe, dar când să fac colțul spre ieșire, am văzut cu coada ochiului, niște șuvițe de păr blond fulturând și dispărând după un stâlp masiv. M-am dus exact într-acolo și am așteptat pe partea cealaltă a stâlpului. Mi-am mușcat buza când am văzut o fată scoțând ușor capul și uitându-se în locul unde mă împiedicasem eu mai devreme. Avea o față de copil, cu obrajii roșii, iar ochii ei erau albaștrii și căutau cu privirea ceva. Fata strâmbă puțin din gură și ridică din umeri, apoi ieși de după stâlp și începu să meargă. Când a ajuns în dreptul meu a tresărit și obrajii ei s-au înroșit si mai mult.

"Căutai pe cineva ?" am întrebat-o ironic și zâmbind cu colțul gurii.

Ea se uită în jos, apoi își mușcă buza de jos.

"N-nu... Ă, ești din școala asta ?" schimbă ea subiectul.

Mi-am dat chitara jos din spate și m-am rezemat de stâlp împreunându-mi mâinile la piept.

"Aparent."

"Ai idee unde e  clasa a zecea F ? Sunt nouă în școala asta."

"Asta căutai ascunzându-te după un stâlp ? Să nu cumva să te vadă viitoarea ta clasă înainte de prima zi de școală ! Ar fi dezastru. Asta nu înseamnă că poți să o privești pe ascuns."

Zâmbi, dar își înclină capul în față ca să nu văd.

"Te-ai izbit de peretele ăla și ai și șireturile dezlegate. Mi s-a părut amuzant să mă uit la tine."

Am încuviințat din cap, iar ea zâmbi din nou și pe obrajii ei apărură două gropițe drăgălașe.

"Etajul unu, în partea stângă cum urci, a doua ușă. E vis-a-vis de clasa mea." I-am întins mâna. "Andrew Crowley."

La naiba degetele mele erau pline de cerneală și pastă de pix. Pe deasupra, mai aveam și buricele degetelor cu bătături de la corzile chitării. Ea dădu mâna cu mine fără să bage de seamă. Mâna ei era atât de mică, subțire și rece față de a mea.

"Olivia ."

Am dat din cap și mi-am luat chitara de jos, punând-o înapoi în spate.

"Voi candida pentru președintele consiliului elevilor anul acesta, deci spre că știi deja cu cine să votezi." Ea a râs ușor la încercarea mea de a-mi atrage voturi. "A și sper să-i ai pe unul dintre Styles și Evans la matematică. De fapt, nu contează, o să-i vezi ciondănindu-se pe holuri toată ziua. Sunt un adevărat spectacol."

"Doi bătrâni pensionați care încă mai suplinesc ore ?"

"Nici nu-ți imaginezi. Ne mai vedem prin școală." am zis și am plecat rapid spre ieșirea din școală.