Lovesick Fool

21. Goodbye my lover

 Ritmul, ritmul, ritmul. Doar o chitară mă poate face să nu mă simt singur. Doar o chitară mă înțelege perfect. Doar o chitară îmi alină durerea. Și doar o chitară a fost mereu acolo pentru mine.

Sunetul, sunetul, sunetul. Doar un pian mă liniștește. Doar un pian mă face să adorm împăcat. Doar un pian îmi cântă numai ce îmi place. Și doar un pian mă face să zâmbesc cu lacrimi în ochi.

Bătaia, bătaia, bătaia. Doar niște tobe îmi simt nervii. Doar niște tobe mă ascultă când urlu. Doar niște tobe simt furia și durerea mea. Și doar niște tobe suferă din cauza mea. 

Tavanul era încă alb și plat. Încă gol și lipsit de imperfecțiuni. Era exact ca acum șapte ore, de când mă uit încontinuu la el. Era sâmbătă, 24 decembrie, sau cel puțin așa credeam. Ajunul Crăciunului pentru mulți. Ajunul unei alte zile de uitat în gol pentru mine. 

Nu mâncasem nimic de multă vreme, dar nu simțeam foamea. Nu băusem nimic, dar nu simțeam setea. Nu mă mișcasem, dar nu simțeam durerea. Nu simțeam nimic. Nimic. 

Bătăile în ușa camerei mele se auzeau din oră în oră. Ba fratele meu, ba mama, ba Pysky cu lăbuța lui micuță. Dar nu auzeam nimic. Eram singur. Eu, podeaua și tavanul. Eram cu toții singuri. 

"Andrew, trebuie să ieși din cameră !" striga mama mea regulat, bătând cu lingura de lemn în ușă. 

De aș putea face ceva, orice... îi răspundeam eu, în gând. 

Stolurile erau abia ridicate, așa că pierdusem și noțiunea timpului. Nu că m-ar fi interesat. Începeam să cred că podeaua era un loc mai comod de dormit decât patul. Problema era că nu puteam adormi niciunde, nicicum, nicicând. 

La un moment dat, am auzit o cheie în ușa camerei, apoi am auzit cum ea se deschide și se închide la loc. Nu m-am obosit să mă uit cine era sau ce dorea. Tavanul îmi era prea drag, nu mi-aș fi luat ochii de la el. 

"Andrew...Plec." am auzit o voce îndepărtată, cu ecou. 

Am clipit de câteva ori, apoi mi-am întors privirea spre ușă. Acolo, o fată drăguță, blonduță, cu părul împletit în două codițe, se uita în jos la mine. Am deschis buzele, dar sunetele ieșiră foarte greu. 

"Pysky e la parter." am murmurat răgușit. 

Fata tăcu pentru câteva secunde, iar eu m-am mulțumit cu asta. Am auzit cum a înghițit în sec. Dacă mă concentram mai bine, îi puteam auzit și inima bătând. 

"Îți datorez o explicație." zise ea slab. 

Am așteptat puțin înainte să-mi adun toate puterile ca să mă ridic într-un cot. Eram epuizat și amețit. 

"Nu." am zis în timp ce mă încurcam în mâini și picioare ca să mă ridic de pe jos. 

Ea făcu un pas spre mine, apoi ezită, dar în cele din urmă puse o mână pe spatele meu ca să mă sprijine. M-am ferit. 

"Nu." am repetat. 

"Plec de tot în câteva ore, nu o să mă mai vezi niciodată, îți promit. Te implor, ascultă-mă două minute !" se rugă ea de mine, încercând să mă atingă din nou. M-am așezat pe pat și am dat tot ce am putut să rămân în fund. 

"Nu îmi datorezi nimic, Olivia. Poți să pleci." i-am zis, revenindu-mi puțin. Ea încremeni o fracțiune de secundă, apoi veni brusc lângă mine, așezându-se în dreapta mea și punându-și o mână peste coapsa mea. Mă ardea mai tare decât orice atingerea ei.