To madness

2. Mama

- Ești o pierdere de timp! O pacoste! Numai belele ne aduci! Cum ai reușit să spargi nenorocita aia de oglindă? Spune! Cum?

   Durerea pe care o simt acum nu se compară cu nimic. E o durere care îmi face inima să se fărâme în mii și mii de bucățele. Mă doare faptul că nu sunt dorită, iubită, protejată. Parcă aș avea buzele pecetluite...de ce nu-i pot spune nimic? De ce o las să mă lovească?

- Încă din ziua din care te-ai născut am știut ca nu ești normală! De ce nu mori odată?

   Ea este pricina tuturor suferințelor mele. Ea mi-a dat viață acum 17 ani, în urma unui "accident", așa cum ține să-mi reamintească frecvent. Am apărut în viața ei pe nepregătite. Mă urăște.

- De unde ai bandajele alea? De ce ești udă? Vorbește nenorocito! Vorbește!

  Dar nu o fac...îmi țin picioarele lipite de piept și o privesc. Dacă ar putea interpreta modul în care o țintuiesc cu privirea, sigur ar spune "Tu nu ai dreptul să mă urăști pe mine!", probabil are dreptate, eu nu am nici un drept.

- Gwen! Ce ți-ai făcut la păr? Cu ce te încurca? Nu mai rezist fetițo! Mi-ai distrus viața! M-ai ruinat...

   Lacrimile ei nu ma impresionează, din contră îmi dau o satisfacție nemărginită. Zilnic se întâmplă același lucru, zilnic vine aici și mă bate, țipă la mine ca mai apoi să cedeze psihic și să izbucnească în lacrimi. De ce continuă să plângă?

- Nu meriți nimic! Ridică-te! Ascultă-mă bine, dacă o să continui în felul ăsta jur...îți jur că te voi omorâ cu mâna mea! Pedeapsa pe care mi-o v-a oferii legea nu se compară cu pedeapsa la care mă supui tu zilnic!

    Oare a uitat că acum 17 ani, chiar astăzi mi-a dat viață? Ce mod dezgustător de a  murii, ucisă de propria-ți mamă....îmi provoacă silă.

  Ea a devenit cel mai groaznic coșmar al meu, a devenit o fantomă. Trăsăturile ei sunt șterse, ochii îi sunt înconjurați de cearcăne vineții, buzele îi sunt crăpate și subțiri, iar pielea îi este brăzdată de șanțuri adânci.

  Înainte să își desprindă unghiile din carnea mea, îmi aruncă încă o privire plină de ură. Se îndepărtează de mine și izbește puternic ușa de perete. Aud cheia răsucindu-se în broască și mă așez ușor pe pat. De ce nu mor odată?

 - Gwendolin!

  Am tresărit la auzul acelei voci. O singură ființă îmi spune așa....Boka. M-a părăsit acum câteva luni. Ea este prietena mea într-un mod mai deosebit. E o fantomă. Nu o pot atinge, dar o văd și o aud foarte bine.

- Gwendolin, ce mai e nou?

- Mi-ai lipsit Boka!

- Și tu mie...

- De ce m-ai părăsit?

- Am crezut că e mai bine așa...am crezut că așa te ajut să te vindeci.

- Nu vreau să mă vindec...

- Ce tot spui acolo? Drăguțo, asta nu e lumea ta...locul oamenilor nu e aici. Umbrele nu sunt ca și mine, ele caută trupuri pe care să le posede, nu-ți lăsa sufletul în mana lor.

- Dispari!

   Nici măcar ea nu mă înțelege. Acum mi-am amintit de ce am ales să nu mai vorbesc, nu îmi face bine. Nu are decât să stea aici pană adorm, nu-i voi mai răspunde.

  Orele au trecut repede, iar curând am fost cuprinsă de o stare de somnolență. Simțeam cum întunericul își înfășura brațele în jurul meu, aruncându-mă în obișnuitele coșmaruri care-mi bântuiau somnul.

   Demonii care îmi devorau fiecare părticica din mine încă din clipa în care am ajuns așa cum sunt acum, nu m-au părăsit niciodată. Sunt în interiorul meu. Noaptea ies la suprafață arătându-și chipurile diforme și agitându-se în jurul trupului meu lipsit de viață. Însă în această seară nu-mi mai este frică de ei, acum văd lumină, este el...

   Îngerul...

 ___________________________________________________________________________

Capitolul asta l-am scris în cea mai mare grabă. Nu are noimă, dar totuși l-am postat.

Ca de obicei desenul nu se vede...nașpa am muncit ceva la el...