Noaptea trecuta un inger m-a salvat din ghearele demonilor mei. Desi tot ce am putut sa vad a fost o lumina puternica, ma simteam ocrotita, stiam ca este acolo sa ma protejeze. Asa ceva nu mi s-a mai intamplat niciodata. Intotdeauna intunericul punea stapanire pe sufletul meu.
Acum era dimineata si demonii stateau ascunsi, dar se vor intoarce cu siguranta la noapte, asa cum fac mereu.
De cateva minute tot urmaream cu privirea o taratoare ce se plimba dintr-un colt al camerei in altul. Cum a intrat aici? Am coborat din pat pentru a o privii mai bine, dar alte creaturi asematoare celei ce o vazusem, se urcau acum pe picioarele mele facandu-ma sa cad jos.
M-am retras intr-un colt al camerei impingandu-le cu picioarele, dar veneu din ce in ce mai multe si in curand m-au acoperit in totalitate. Am incercat sa tip, dar unele mi-au intrat in gura.
Erau hidoase si dezgustatoare. Imi misunau pe tot corpul, imobilizandu-mi mainile si picioarele. Nu-mi mai puteam deschide ochii, dar am auzit-o pe mama intrand in camera. Am incercat sa le scutur de pe mine, dar nu vroiau sa se desprinda.
- De ce le lasi sa-mi faca rau? Da-le jos! Ajuta-ma! Am tipat cat ma tineau plamanii.
- I-ati pastilele! Glasul ei era nepasator si extenuat.
Am inceput sa zbier la ea sa ma ajute, dar a parasit camera fara ca macar sa-mi raspunda. M-a lasat prada acelor taratoare. Probabil chiar ea le adusese aici, sa ma ucida intr-un mod scarbos si ingrozitor.
M-am folosit de toata forta pe care o aveam si m-am ridicat de pe podea, scuturandu-le de pe mine. Nu aveam de gand sa mor din cauza lor. Daca era sa plec din lumea asta, o voi face cum se cuvine.
Unele insecte erau prinse de camasa, altele imi ramasesera incalcite in par. M-am straduit minute bune sa le desprind din tesatura camasii si din par, dar oricat de mult as fi incercat nu vroiau sa iasa.
Am simtit cum lacrimile mi se prelingeau pe obrajii netezi, in gat un nod dureros nu ma lasa sa respir. M-am apropiat de usa baii simtind cum ma sufoc,trebuia sa ma descarc intr-un fel. Aveam de gand sa mor. Vroiam sa plec din lumea asta. Trebuia sa ajung dincolo de poarta. Acela devenise noul meu paradis.
Am pasit pe gresia rece apropiindu-ma de cada. Mi-am intins mana tremauranda catre robinet si am dat drumul apei. Speram ca scufundandu-ma in apa cazii sa pot ajunge in paradisul meu. Vroiam sa nu ma mai intorc vreodata, asa ca am inceput sa scormonesc in cosul de gunoi dupa cioburile oglinzii sparte ieri.
Am luat unul si am intrat cu el in cada. Apa fierbinte m-a facut sa tresar, dar oricum nu mai conta ce simteam, peste cateva minute nu voi mai fi aici sa sufar. M-am bagat in apa pana la nivelul gatului si am lasat lacrimile ce-mi impaienjenisera vederea sa curga.
Din mana in care tineam ciobul a inceput sa se prelinga un lichid rosiatic. Sange. Am lasat mana sa alunece incet pe langa peretele cazii, iar in momentul in care a atins apa o senzatie acuta de usturime m-a facut sa tip .Nu aveam taria sa mai continui cu toate astea si totusi ma lasam din ce in ce mai in jos, curand apa astupandu-mi intreaga fata.
Apoi totul a devenit negru, am simtit nevoia sa inhalez aer proaspat, dar nu puteam. Am incercat sa ma ridic, dar nu imi puteam misca mainile si picioarele, eram amortita. Am inchis ochii si am lasat abisul sa ma inghita. Muream...
In timp ce incetasem sa mai reactionez in vreun fel, am inceput sa respir din nou si o forta necunoscuta mie ma ridicat inapoi la sprafata. Intunericul pierdea din intensitate cu cat urcam mai sus lasand loc luminii sa imi invaluie trupul.
Ochii mi s-au deschis instantaneu in momentul in care am incetat sa ma mai misc. Ma aflam in acelasi loc ca in ziua precedenta. Poarta era si ea acolo parca implorandu-ma sa-i ating clanta ruginita de trecerea vremii, ca mai apoi sa o rasucesc si sa pasesc in curte. In paradis.
M-am ridicat si am pasit grabita catre poarta impingand-o cu putere. O adiere calda m-a facut sa zambesc prosteste in momentul in care am pasit in curte. Culorile erau parca mai aprinse fata de ziua precedenta. Un parfum dulce improspata aerul. Sa fie oare vorba de flori?
Nu am vazut niciodata flori de aproape. Nu stiam ce miresme poarta. Singurele flori pe care am reusit sa le vad vreodata au fost acum multi ani, in vremea cand eram doar un copil. Priveam prin fereasta ingradita la mama mea care lucra in gradina patata cu urme murdare de zapada. Era inceput de primavara, iar atunci mama planta diversi tuberculi in pamant. Insa in ziua respectiva a scos dintr-o ladita mici ghivece impodobite de flori de un albastru intens. Zambile. Am ramas privindu-le pana ce soarele a disparut de pe cer. Am adormit cu gandul ca intr-o zi voi cobora din camera mea si voi planta eu insami flori, eram nerabdatoare sa le admir si in ziua urmatoare. Insa a doua zi dimineata totul era acoperit de omat. Zambilele degerasera peste noapte. De atunci mama nu a mai adus acasa flori, iar eu mi-am dorit mai mult ca oricand sa le revad.
Parfumul isi pierduse din intensitate odata cu incetarea adierii vantului. Nu aveam habar unde sa merg, asa ca am luat-o pe o carare imprejmuita de pietre viu colorate. Speram sa vad flori, sa le pot atinge, sa le pot mirosii, dar nu stiam unde sa le gasesc. Am parasit cararea deznadajduita si m-am indreptat spre un copac ce stralucea in lumina soarelui. Crengile lui atarnau pana aproape de pamant, fiind acoperite de frunze lunguiete, albicioase pe o parte si de un verde intens pe cealalta. Se leganau nepasatoare sub adierea vantului.
Din spatele meu s-au auzit pasi, panica punea stapanire pe mine. Mi-am strans genunchii la piept si am tinut ochii inchisi in speranta ca voi devenii invizibila.
- Mhm...Gwen? Se auzi o voce cunoscuta.
- Cine esti? Spun fara sa-mi dau seama.
- Ne-am intalnit si ieri. Iti mai amintesti?
Nu-i stiu numele.M-a ajutat ieri.Mi-a sters fata si parul.M-a ajutat.Lionel!
- Oh. Da acum mi-am amintit. I-am raspuns aproape soptit.
- Deci...cum ai ajuns aici? Curiozitatea si lejeritatea cu care mi s-a adresat m-a facut sa-l privesc cateva secunde inainte de ai raspunde.
- Am vrut sa mor. Vocea mea era sfarsita si cu greu mi-am stapanit un suspin.
Am ramas in tacere cateva minute privind cerul. Atat de perfect, de mat, de linistitor.
- Se mai intampla. Il aud in cele din urma soptind.
Mi-am intors privirea catre el nedumerita. Nu pare ca trece prin aceleasi lucruri ca si mine. E diferit. Si totusi de ce se afla aici daca e diferit?
- Tu cum ai ajuns aici? Il intreb privindu-i ochii de culoare caramizie.
- Am vrut sa mor....Imi raspunde muscandu-si buza inferioara si lasand o lacrima sa-i curga pe obraz.
__________________________________________________________________________
Ta-na-na-na! In sfarsit am revenit cu un nou capitol destul de dragut. (M-am surprins pana si pe mine insami la unele parti).
P.S. Scuze pentru eventualele greseli de ortografie.
CITEȘTI
To madness
Fantasía-Cât de mult mă iubești? M-a întrebat repede, lacrimile adunându-se în ochii săi cărămizii. -La nebunie! Am ţipat înainte să dispară. © 2014 _thequietone_ all rights reserved.
