To madness

19. Ospiciu

După 7 luni

- Povestiţi-mi domnișoară Winters, cum au fost ultimele luni? Aţi mai avut halucinaţii? Viziuni, vise ciudate?

  Psihologul a apucat un creion, pregătindu-se să noteze tot ceea ce aveam să-i povestesc. I-am spus că nu am mai halucinat, că nu am visat sau văzut nimic, îl mințeam. I-am povestit prin ce am trecut după ce, aparent boala de care sufeream a căpătat o altă formă, făcându-mă să uit lucruri și să devin violentă. Bineinţeles că știa deja despre asta, dar mi-a spus că-mi face bine să vorbesc despre ce mi s-a intâmplat. I-am mai spus și de cum eram bătută de tata, iar el mi-a spus că s-au ocupat deja de asta...l-au arestat pentru că m-a ținut închisă în casă și m-a torturat.

- Cred că este de ajuns pentru ziua de azi, a spus doctorul părăsind camera și lăsându-mă singură cu perechea aceea verde de ochi ce mă priveau triști din patul alăturat.

  După ce mi-am atacat mama, și am fost internată la ospiciu nu am mai auzit de părinţi mei. M-au abandonat, ceea ce e perfect, și așa nu aveau nevoie de mine. Am aflat între timp care îmi este numele de familie, Winters. Îmi place cum sună. Când îl rostesc mă face să zâmbesc, Winters.

    Până acum o lună am stat singură in cameră, așa că eram liberă să zbier, să plâng, să mă dau cu capul de pereţi până leșinam, să zgârii tapetul cu unghiile până incepeam să sângerez, insă apoi au adus-o pe ea aici, iar acum nu mai pot face nimic.

   Fata nu poate să vorbească, dar plânge mult și suspină mereu. E tristă, poate și iubitul ei a dispărut...

   Mi-e dor de Lion, mă simt incompletă fără el. Mi-e dor de ochii lui atât de luminoși, de buzele sale calde, de pielea sa fină și bronzată, de el. Nu am spus nimănui despre Lionel, nici măcar psihologilor și psihiatrilor ce mă investighează zilnic. Și poate de aceea nu mă pot ajuta, pentru că le ascund lucrul cel mai important. El e persoana care mă ţinea la suprafaţă, el era cerul meu. Insă acum stelele s-au innecat toate in intuneric, luna stă retrasă la marginea lumii, ne mai având pe ce boltă să strălucească.

   Gândurile astea mă obosesc. Vreau să dorm, dar fata al cărei nume nu l-am aflat incă mă privește din patul ei. Nimeni nu mi-a spus ce e cu ea. De ce se află aici. Ochii aceia verzi lucesc ca două picături de rouă pe un fir de iarbă. E palidă și cu părul albicios. Nu i-am vorbit până acum, dar ne e bine așa. Alături de ea ascult liniștea.

   Mi-am așezat capul pe pernă și mi-am aruncat ochii către fereastră. E toamnă. Primăvara trecută l-am intâlnit pe Lionel. Mă intreb ce s-a intâmplat cu el, dacă e și el ca mine...lipsit de speranţă, trist, sfâșiat. Dacă și el privește acum pe fereastră și se gândește la ziua in care ne-am intâlnit...

   Vreau să-l mai văd măcar o dată, căci imaginea sa imi apare acum in minte invăluită in ceaţă. Il uit. Nici in vise nu-mi apare, de când a plecat nu l-am visat nicio dată, deși mereu am adormit cu el in gând. Numele lui mi-a rămas intipărit in suflet, in inimă. E scrijelit acolo, și niciodată nu voi inceta să-l chem inapoi la mine, să-l strig, deși el niciodată nu-mi va răspunde inapoi...

____________________________________________________

hmm urmează epilogul, in câteva ore e gata.

adică mai mult de jumătate de oră nu-mi ia să-l scriu, anyway postez mai târziu.

sper că va plăcut

bravo Lucica, vorbești singură, felicitări