De o săptămână ne tot plimbăm prin curtea asta imensă. Suntem doar noi doi și ceea ce ne-am imaginat. Toate zilele au decurs in acelasi mod: ne-am trezit, am mâncat, am ieșit afară, am vorbit despre noi, am plecat la plimbare, ne-am intors in casa lui sau a mea și am continuat să facem lucruri lipsite de sens până adormeam imbrăţișaţi.
- Gwen, crezi că atâta vreme cât noi stăm aici, in lumea reală timpul va fi ingheţat?
- Da, insă...mi-e teamă ca nu cumva intr-o zi asta să nu mai fie posibil...nu crezi că suntem egoiști? Noi ne trăim viaţa aici, liberi, iar acolo ei sunt ca niște stane de piatră...incapabili să se miște, lumea aia stă in loc...
- Știu că nu e bine ce facem, insă nu știu cum ne putem intoarce acolo și apoi să revenim aici.
- Dar inainte puteam face asta fără să mi-o doresc neapărat...
Lionel și-a lăsat privirea in pământ, neștiind cum să mai continue. Și era adevărat, nici eu nu mai aveam nimic de spus, nu mai aveam nimic de completat.
Mi-am sprijinit capul de umărul său și mi-am aruncat privirea spre câmpul multicolor de flori ce imbrăcau pajiștea dimprejurul nostru. In depărtare pădurea era parcă invăluită de o ceaţă, iar niște chestii albe zburau deasupra ei și se indreptau rapid către locul in care ne aflam.
- Lionel! Privește! Am ţipat zdruncinându-i umărul. Ce crezi că sunt?
- Par a fi porumbei...a șoptit el urmărind cu privirea bizarele forme ce roiau imprejurul curţii.
Am așteptat tăcuţi să vedem ce se intâmplă in continuare. In curte se lăsase o liniște prea bruscă, prea stranie. M-am ridicat in picioare și am privit mai atentă forma bucăţilor albe ce păreau că se desprind din zid, erau dreptunghiulare, asemenea unor cărămizi...
- Lionel! Ăia nu sunt porumbei! Sunt bucăţi din zid! Am ţipat in timp ce bucată cu bucată tot din jurul nostru era imbrăcat intr-un alb steril lipsit de formă.
- Se autodistruge! L-am auzit pe Lionel ţipând. Braţele sale s-au strâns puternic in jurul trupului meu micuţ iar buzele sale s-au presat grăbit peste ale mele. Lacrimile au inceput să-mi curgă frenetic pe obraji, iar in inimă am simţit o durere cruntă. Aveam să-l pierd...
- Cât de mult mă iubești? M-a intrebat repede, lacrimile adunându-se in ochii săi cărămizii.
- La nebunie! Am ţipat inainte să dispară...
__________________________________________
no gata, ăsta este ultimul capitol cu cei doi impreună :(
mai vine un capitol nou astăzi, doar cu Gwen...și apoi incă unul și GATAAAAA
CITEȘTI
To madness
Fantasy-Cât de mult mă iubești? M-a întrebat repede, lacrimile adunându-se în ochii săi cărămizii. -La nebunie! Am ţipat înainte să dispară. © 2014 _thequietone_ all rights reserved.
