Știu că titlul acestui capitol nu-i cel mai inspirat, dar mda...citiţi și inţelegeţi.
Am deschis ochii clipind des, asigurându-mă că ceea ce vedeam nu era doar o iluzie și că nu avea să dispară. Lionel a avut dreptate, chiar a avut. Tot ceea ce mi-am imaginat era aici. Căsuţa, fântâna, salcia, leagănul, florile, pădurea, toate erau acolo unde le-am plasat eu.
In faţa mea, lumea lui Lion prinsese contur. La o primă vedere, jumătăţile noastre se completau perfect. Gardul era mărginit de o pădure la fel de deasă ca a mea. Dincolo de ea se intindea o pajiște curată, cu iarbă verde și inaltă. O curte imensă și o casă mare și inaltă tronau in faţa mea.
- Erm...asta e casa mea. A spus Lionel ridicându-și mâna către imensa construcţie. Este un conac. Vrei să intri?
Am dat aprobator din cap, iar Lion m-a luat de mână și m-a condus pe aleea ce ducea la casa sa. Eram cu adevărat impresionată de măreţia ei. Fiecare fereastră avea un cadru bogat ornamentat, iar ușa de la intrare părea foarte veche și avea ramuri și flori sculptate in lemnul lăcuit. Pereţii erau imbrăcaţi de iederă căţărătoare și alte plante. Casa insăși părea vie.
Curtea era și ea impresionantă, o fântână arteziană din piatră era situată de-a sânga aleei, iar numerose tufe de trandafiri roșii imprejmuiau casa sau se căţărau pe o boltă din fier forjat.
- După tine, domnișoară! A spus Lionel zâmbitor, deschizându-mi ușa și dându-se in lături pentru a-mi face loc să trec. Am pășit inăuntrul casei intunecoase. Ușa s-a inchis in urma noastră cu un scârţâit, iar Lion a inceput să chicotească.
- Așa face ușa asta de când mă știu...i-am zâmbit inaintând in holuleţul de câţiva metrii lungime al casei.
Intrarea din hol in salonul casei se făcea direct, fără vreo ușă și nici măcar perdea care să despartă incăperile. Maroul era culoarea predominantă, de la mobila din lemn masiv, la picioarele și mânerele fotoliilor și la culoarea colţarului din piele, totul emana căldură și siguranţă. Aici mă simţeam mai acasă, decât in camera mea sterilă și enervat de albă.
- Imi place casa ta Lion, am spus plimbându-mi degetele peste un raft al bibliotecii. Acesta doar a chicotit și s-a apropiat mai mult de mine.
O fotografie de familie, inrămată, stătea rezemată de cotoarele unor cărţi vechi și groase. Mi-am apropiat degetele de sticla ce o proteja și am zâmbit când l-am văzut pe Lion, la aproximativ zece ani, imbrăţișându-și părinţii. In fundal se observau bunicii săi, stând pe canapea și un brad impodobit. Păreau fericiţi...
- Ei sunt părinţii mei, a șoptit Lion rușinat. Aveam unsprezece ani când am făcut poza, a trecut ceva de atunci.
- Ai o familie frumoasă, am spus intorcându-mă cu faţa spre el.
- Mulţumesc, dar familia ta? Ști? Mi-am dat seama că noi nu am vorbit prea mult despre noi...
Mi-am luat ochii de la el și am privit in pământ.
Am tras aer in piept și am mers să mă așez pe canapea. Lion m-a urmat tăcut și s-a așezat lângă mine, punându-și o mână pe piciorul meu. Am tresărit când i-am simţit mâna fierbinte pe pulpa mea, dar nu am dat-o la o parte. Mi-am ridicat privirea către el, uitasem că nu purta tricou. Fără să-mi dau neapărat seama ce fac, buzele mi s-au intredeschis iar ochii mi-au rămas aţintiţi asupra pielii sale expuse. Obrajii mi s-au inroșit, iar el a inceput să zâmbească, dar nu a spus nimic.
Am inghiţit in sec, căci aveam gura uscată și am incercat să vorbesc, insă nu puteam scoate nici un sunet. Imi era cu adevărat sete, iar stomacul a inceput să protesteze și el. Am inceput să tușesc, iar Lion s-a ridicat de pe canapea rapid, alergând către o cameră din apropiere. S-a intors inapoi cu o sticlă de apă și o pungă in care, presupun că avea ceva de mâncare.
Am apucat grăbită sticla și am băut apa din ea până in momentul in care am simţit că nu mai pot să inghit. Lionel iși deschisese punga de mâncare și mi-a intis-o și mie, pentru a mânca impreună. Erau niște chestii unsuroase și sărate, care mă făceau doar să vreau să beau mai multă apă. Am luat câteva bucăţele cu gust de cartofi, iar apoi i-am inapoiat punga lui Lionel.
Acesta mă privea curios, m-am incruntat la el pentru că nu inţelegeam de ce se holba la mine. Apoi mi-am amintit ceea ce aștepta, voia să-i povestesc mai multe despre mine și familia mea.
Am tras aer in piept și mi-am fixat privirea intr-un punct indepărtat al camerei.
- Numele meu este Gwendolin și am șaptisprezece ani. Mi s-a spus că sufăr de o tulburare psihică, iar de la vârsta de șapte ani stau inchisă in casă. Mama obișnuiește să vină și să mă lovească zilnic pentru că i-am distrus viaţa. Mă obligă să iau pastile pentru a mă adormii, in acest fel scapă de mine ore bune din zi. Tata este o brută, un monstru care mă bate de fiecare dată când mama ii spune că am refuzat pastilele, și asta se intâmplă zilnic. Mi-am intors privirea la faţa lui Lion. Mă privea incruntat, iar punga de mâncare era strânsă cu putere in pumnii săi. Nu știu dacă am și alte rude inafara părinţilor mei, am spus jucându-mă cu degetele. Aș vrea să...ah să nu mai fiu nevoită să mă intorc acolo vreodată. Vreau să imi petrec viaţa cu tine, Lionel. Să stăm aici și să fim fericiţi. Am spus apucându-i mâinile și impletindu-mi degetele cu ale sale.
Lionel a inceput să zâmbescă și m-a tras la pieptul său, strângându-mă cu putere in braţe. Mi-a sărutat creștetul, iar degetele sale se plimbau de-a lungul braţului meu.
- Atâta vreme cât va exista lumea asta, Gwen, noi vom fi impreună. Iar dacă intr-o zi, vom fi nevoiţi să ne intoarcem, să ști că te voi căuta...chiar dacă imi va lua toată viaţa să te găsesc...
___________________________________________
băi...am impresia că nu mai citește nimeni ce scriu :))
dar nu-i bai
scriu pentru că imi place
CITEȘTI
To madness
Fantasy-Cât de mult mă iubești? M-a întrebat repede, lacrimile adunându-se în ochii săi cărămizii. -La nebunie! Am ţipat înainte să dispară. © 2014 _thequietone_ all rights reserved.
